Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ceva ce trebuia să-ți arăt acum șase luni.
Am întins mâna după dosar.
Anton s-a repezit un pas spre mine.
— Carina, nu o asculta! Femeia asta încearcă să-mi facă probleme de luni întregi.
Tata s-a ridicat imediat între noi.
— Stai unde ești.
Anton s-a oprit.
Irina mi-a întins dosarul.
— Deschide-l.
Primele pagini erau copii după facturi, ordine de plată și extrase din evidențele firmei.
Nu înțelegeam.
— Ce caut aici?
— Uită-te la date.
Am făcut-o.
Primele documente erau din perioada în care eu mă aflam încă în spital.
— După accident, tatăl tău mi-a cerut să verific toate plățile firmei din ultimele luni, continuă Irina. Atunci am găsit câteva operațiuni pe care nu le puteam justifica.
M-am uitat la Anton.
— Ce legătură are el?
Irina ezită.
— Anton avea acces la anumite contracte și plăți pentru că tu îl implicaseși în firmă.
Asta era adevărat.
Cu aproape un an înainte de accident, îl convinsesem pe tata să-i dea lui Anton un rol în administrarea uneia dintre societățile familiei.
Eu insistasem.
„Este soțul meu. Pot avea încredere în el.”
Îmi aminteam perfect cuvintele.
— Ce a făcut?
Irina întoarse câteva pagini.
— Au apărut facturi către două firme cu care noi nu lucraserăm niciodată. Consultanță. Intermediere. Servicii care, din ce am verificat, nu au fost prestate.
— Câți bani?
Irina îmi spuse suma.
Am simțit că mi se face rău.
Nu era o avere care să distrugă firma.
Dar erau sute de mii de lei.
— Nu am furat nimic! izbucni Anton. Banii au fost folosiți pentru proiecte!
Tata îl privi.
— Atunci de ce nu există documente pentru proiectele acelea?
Anton tăcu.
Dar eu nu-mi puteam lua ochii de la Irina.
— Ai spus că trebuia să-mi arăți dosarul acum șase luni.
— Da.
— De ce tocmai atunci?
Irina trase aer adânc în piept.
— Pentru că plățile nu au fost lucrul care m-a făcut să încep verificările.
În sală era o liniște deplină.
— Atunci ce?
Irina se uită spre Anton.
— La patru zile după accidentul tău, Anton a venit la mine în birou.
Mi-am simțit degetele strângând marginea dosarului.
— Pentru ce?
— Mi-a spus că trebuie să ne pregătim pentru orice eventualitate.
— Ce înseamnă asta?
Irina își coborî vocea.
— M-a întrebat ce se întâmplă cu participația ta în firme dacă nu supraviețuiești.
Am crezut că auzisem greșit.
Mama și-a dus mâna la gură.
Tata nu s-a mișcat.
— Ce?
— Carina… spuse Anton.
M-am întors spre el.
— La patru zile după accident?
— Doctorii spuneau că situația era gravă!
— Iar tu te interesai ce se întâmplă cu partea mea din firmă?
— Încercam să înțeleg ce avem de făcut dacă…
— Dacă mor?
N-a răspuns.
Irina continuă:
— Atunci mi s-a părut nepotrivit, dar nu era o dovadă că făcuse ceva rău. După aceea însă am găsit plățile.
— Și de ce nu mi-ai spus când am ieșit din spital?
Pentru prima dată, Irina păru rușinată.
— Pentru că Anton mi-a spus că plățile aveau explicații și că îți va vorbi el. Apoi recuperarea ta a fost dificilă. Tatăl tău nu voia să te împovărăm până nu aveam toate documentele.
Tata interveni:
— Eu am știut doar că Irina verifică niște nereguli. Nu am știut până acum toate detaliile.
M-am uitat din nou la Anton.
— De ce?
— Pentru că nimic nu este așa cum o face ea să pară!
— Atunci fă-mă să înțeleg.
Anton își trecu mâna prin păr.
— M-am săturat, Carina.
— De ce?
— De tot!
Vocea îi tremura acum de furie.
— De familia ta. De firma tatălui tău. De faptul că orice am făcut vreodată, eu am rămas „soțul Carinei”. Tu aveai casa, firma, banii, părinții care rezolvau orice…
— Și atunci de ce te-ai căsătorit cu mine?
Tăcu.
În clipa aceea mi-am amintit ce spusese cu câteva minute înainte.
„Mi-e silă de tine încă din prima noapte de căsnicie.”
— Anton…
M-am apropiat un pas.
— De ce te-ai căsătorit cu mine?
— Nu acum.
— Ba acum.
— Carina…
— Dacă îți era silă de mine încă din prima noapte, de ce ai rămas doi ani?
Nu răspundea.
Și tocmai tăcerea lui începea să-mi dea răspunsul.
— Pentru bani?
— Nu.
Dar o spusese prea repede.
— Pentru firmă?
— Am spus că nu!
— Atunci pentru ce?
Anton privi în jur.
Pentru prima dată părea să înțeleagă că toți oamenii aceia îl ascultau.
— La început am crezut că va fi altfel, spuse în cele din urmă.
— Ce anume?
— Viața noastră.
— Adică?
— Credeam că după căsătorie voi avea și eu un cuvânt de spus. Că vom construi ceva împreună. Dar totul a rămas al tău. Casa ta. Firma familiei tale. Banii voștri.
Mi s-a făcut frig.
— Deci despre asta era vorba.
— Nu răstălmăci!
— Nu trebuie.
Am ridicat dosarul.
— Ai făcut-o singur.
Anton se uită la mine cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
Nu era iubire.
Nici măcar ură.
Era frustrarea unui om care crezuse că prin căsătorie va primi o viață care nu-i aparținea.
Și dintr-odată am înțeles ultimii doi ani altfel.
Insistența lui să fie implicat în firmă.
Supărarea când tata nu-i dăduse o funcție mai importantă.
Discuțiile despre proprietăți.
Întrebările despre acte pe care eu le considerasem simple preocupări de soț.
Iar la patru zile după accidentul meu, când părinții mei stăteau pe holul spitalului și se rugau să trăiesc, Anton întreba ce urma să se întâmple cu partea mea din afacere dacă muream.
Asta m-a durut mai tare decât toate cuvintele pe care mi le strigase în fața invitaților.
Am închis dosarul.
— Tata, te rog ca de mâine Anton să nu mai aibă acces la nimic din firmă până când sunt verificate toate documentele.
Tata aprobă.
Anton izbucni:
— Nu puteți face asta!
Irina îl privi.
— Putem opri accesul tău până se termină verificarea.
— După tot ce am făcut pentru compania asta?
M-am uitat la el.
— Acum câteva minute spuneai că îți este silă de mine. Nu cred că mai trebuie să lucrăm împreună.
— Și căsnicia noastră?
Pentru o secundă, aproape că am râs.
— Tu tocmai mi-ai spus în fața a 60 de oameni ce crezi despre căsnicia noastră.
N-a mai avut nimic de spus.
Petrecerea s-a încheiat mult mai devreme decât plănuisem.
Nu am urcat pe scenă.
Nu am ținut niciun discurs despre putere sau libertate.
Nu aveam putere în seara aceea.
Aveam doar nevoie să ajung acasă la părinții mei și să înțeleg ce se întâmplase cu viața mea.
În săptămânile următoare, verificarea contabilă a continuat.
O parte dintre plăți s-au dovedit a avea explicații.
Altele, nu.
Avocații și contabilii s-au ocupat de restul.
Eu m-am ocupat de divorț.
Anton a încercat de mai multe ori să mă convingă că lucrurile fuseseră exagerate.
Mai întâi a spus că fusese beat.
Apoi că fusese frustrat.
Apoi că Irina îl provocase.
În cele din urmă, mi-a spus că încă mă iubește.
I-am pus o singură întrebare:
— Pe mine sau viața pe care credeai că o vei avea lângă mine?
N-a răspuns.
A fost ultima noastră conversație adevărată.
Câteva luni mai târziu, m-am întors definitiv la serviciu.
Într-o dimineață, am găsit-o pe Irina în biroul meu.
— Încă ești supărată pe mine? m-a întrebat.
— Pentru că ai tăcut?
A dat din cap.
— Da.
M-am gândit puțin.
— Mi-aș fi dorit să-mi spui mai devreme.
— Știu.
— Dar ai vorbit atunci când a contat.
Irina zâmbi trist.
— Uneori oamenii cred că adevărul distruge o familie.
Am privit-o.
— Nu adevărul a distrus-o.
Și abia atunci am înțeles ce fusese, de fapt, aniversarea aceea.
Eu organizasem o petrecere ca să sărbătoresc doi ani de căsnicie și faptul că supraviețuisem unui accident.
Dar cel mai important lucru pe care îl primisem în acea seară nu fusese un cadou.
Fusese un dosar.
Pentru că accidentul aproape îmi luase viața.
Iar adevărul pe care l-am aflat șase luni mai târziu m-a împiedicat să mai pierd și anii care îmi rămăseseră.