Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cui îi scrii? a repetat Vlad.
Am strâns telefonul în palmă.
— Lui Andrei.
Fața i s-a schimbat.
— Pentru ce?
— Pentru că mi-e rău și tu nu mă asculți.
S-a apropiat și mi-a luat telefonul din mână.
— Ai înnebunit? Acum îți chemi fratele pentru că ți-am cerut să faci niște ouă?
— Nu pentru ouă îl chem.
M-am uitat direct la el.
— Îl chem pentru că mi-e frică de tine.
Pentru prima dată, Vlad n-a mai avut replică.
Mariana s-a ridicat imediat de la masă.
— Auzi la ea! Frică! Vlad nici măcar n-a făcut nimic!
— Mamă, lasă, a spus el.
— Nu las nimic! Femeia asta vrea să te facă de râs în fața familiei ei.
Petre a început și el:
— Dă-i puțină apă, să se liniștească, și terminați circul.
Eu încă eram pe podea.
Niciunul dintre ei nu venise să vadă dacă sunt bine.
Atunci am înțeles ceva ce refuzasem luni întregi să accept.
Problema nu era doar Mariana.
Nu era doar Petre.
Și nu mai era vorba despre niște socri dificili.
Problema era că soțul meu ajunsese să creadă că umilința mea era normală.
Că durerea mea putea aștepta.
Că eu trebuia să tac doar pentru ca părinții lui să fie mulțumiți.
— Dă-mi telefonul, Vlad.
— După ce te calmezi.
— Dă-mi telefonul.
— Ioana…
Soneria a răsunat prin casă.
Toți patru am încremenit.
Apoi s-a auzit din nou.
Lung.
Insistent.
Vlad s-a uitat la mine.
— Nu se poate să fi ajuns deja.
Dar ajunsese.
Andrei locuia la câteva străzi distanță și știa un lucru despre mine: nu-i cerusem niciodată ajutor astfel.
Vlad s-a dus spre hol.
Fratele meu nici n-a așteptat să fie invitat.
— Unde e Ioana?
— Calmează-te, a început Vlad. A exagerat puțin…
Andrei a trecut pe lângă el și a intrat în bucătărie.
M-a văzut jos, lângă masă, cu mâna pe burtă.
Expresia lui s-a schimbat instantaneu.
A venit direct la mine și a îngenuncheat.
— Te doare?
Am dat din cap.
— De ceva vreme.
— Chemăm ambulanța.
— Nu e nevoie de…
— Ba da.
Vlad s-a apropiat.
— Andrei, nu dramatiza. E însărcinată. Are dureri din când în când.
Fratele meu s-a ridicat.
— Și tu ești medic?
— Sunt soțul ei.
— Atunci trebuia să fii primul care o ajuta de jos.
S-a făcut liniște.
Mariana a încercat să intervină.
— Dumneata nu știi ce s-a întâmplat aici.
Andrei s-a întors spre ea.
— Știu suficient. Sora mea mi-a scris „Ajutor. Vino.” La cinci dimineața. Iar când am ajuns, am găsit-o pe podea.
N-a mai ridicat nimeni vocea.
Ambulanța a venit câteva minute mai târziu.
La spital, medicii mi-au spus că bebelușul era bine.
Aveam nevoie de repaus, supraveghere și, mai ales, să evit stresul puternic.
Când am auzit că băiețelul meu era în siguranță, am început să plâng.
Andrei stătea lângă pat.
— Te întorci la mine, mi-a spus.
— Vlad e soțul meu.
— Știu.
— Nu pot să plec pur și simplu.
Andrei m-a privit lung.
— Ioana, acum câteva ore ți-a fost atât de frică încât mi-ai trimis un mesaj de două cuvinte. Nu trebuie să hotărăști astăzi ce faci cu căsnicia ta. Dar astăzi nu te întorci acolo.
A avut dreptate.
În după-amiaza aceea, Vlad a venit la spital.
Singur.
Nu l-am lăsat să intre imediat.
Am vorbit cu el abia după ce m-am simțit pregătită.
Părea speriat.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns.
— Am exagerat. Mama m-a enervat, tu nu voiai să cobori și…
— Oprește-te.
S-a uitat la mine.
— Dacă după „îmi pare rău” urmează să-mi explici de ce eu, mama ta sau situația te-am făcut să te porți așa, atunci nu-ți pare rău.
A tăcut.
— Mi-a fost frică de tine, Vlad.
Cred că abia atunci a înțeles gravitatea acelor cuvinte.
— N-am vrut să-ți fie frică.
— Dar mi-a fost.
În ziua aceea am plecat la Andrei.
Nu pentru o noapte.
Nu „până se calmează lucrurile”.
Am rămas.
În săptămânile următoare am început să văd mai limpede ultimii ani.
Toate scuzele pe care i le găsisem.
„E obosit.”
„Mama lui îl influențează.”
„Are mult stres la serviciu.”
„După ce se naște copilul o să fie altfel.”
Dar copilul meu nu putea veni într-o casă în care eu învățasem să merg pe vârfuri ca să nu supăr pe nimeni.
Vlad a încercat să mă convingă să mă întorc.
A venit cu flori.
A trimis mesaje.
A promis că părinții lui nu vor mai locui niciodată cu noi.
La început aproape l-am crezut.
Apoi Mariana mi-a trimis un mesaj:
„Ai reușit să ne întorci băiatul împotriva noastră. Sper că ești mulțumită.”
L-am arătat lui Vlad.
Așteptam să spună că este inadmisibil.
În schimb, a oftat.
— Știi cum e mama. Nu pune la suflet.
Atât.
Aceeași propoziție pe care o auzisem ani întregi.
„Știi cum e mama.”
Numai că, de data aceea, am știut și eu cum eram.
Terminasem.
I-am spus că nu mă întorc.
Au urmat luni grele.
Am început procedurile de divorț și am continuat să lucrez cât mi-a permis sarcina. Andrei și soția lui m-au ajutat fără să mă facă nicio clipă să simt că sunt o povară.
Iar într-o dimineață, cu două săptămâni înainte de termen, mi-am ținut pentru prima dată băiețelul în brațe.
L-am numit Matei.
Era mic, cald și perfect.
Andrei stătea lângă mine și încerca să pretindă că nu plânge.
— Ce? mi-a spus când l-am privit.
— Nimic.
— Mi-a intrat ceva în ochi.
— Sigur.
Am râs pentru prima dată după multă vreme fără să mă uit în jur ca să văd dacă deranjez pe cineva.
Astăzi, când mă gândesc la dimineața aceea de la ora cinci, nu-mi amintesc cel mai tare cuvintele lui Vlad.
Nici măcar privirea Marianei.
Îmi amintesc telefonul tremurând în mâna mea și cele două cuvinte pe care aproape că mi-a fost rușine să le scriu:
„Ajutor. Vino.”
Ani întregi crezusem că a cere ajutor înseamnă că am eșuat.
În dimineața aceea am înțeles contrariul.
Uneori, cele mai importante două cuvinte pe care le poți spune sunt exact cele pe care ți-e cel mai greu să le rostești.