Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu a rămas câteva clipe cu telefonul la ureche, fără să spună nimic.
Sofia îl privea speriată.
— Domnule… mama e bine?
Radu și-a revenit și s-a aplecat spre ea.
— Este bine, Sofia. Este la spital și medicii au grijă de ea.
Fetița a răsuflat ușurată, dar întrebarea nu dispăruse din ochii ei.
— Dar ce s-a întâmplat?
Radu a ascultat din nou vocea de la telefon.
În dimineața aceea, Elena se îndrepta spre stația de autobuz, cu gândul la interviul pentru care se pregătise săptămâni întregi.
La o trecere de pietoni văzuse un băiețel desprinzându-se de mâna bunicii și pășind direct în stradă.
O mașină se apropia.
Elena nu stătuse pe gânduri.
A alergat, l-a tras pe copil din calea mașinii și, în încercarea de a-l proteja, a căzut violent pe asfalt.
Copilul scăpase nevătămat.
Elena însă își fracturase brațul și fusese transportată la spital.
Radu a închis telefonul.
Acum înțelegea.
Femeia care trebuia să stea în fața lui la ora nouă nu lipsise pentru că întârziase, uitase sau renunțase.
Ratase unul dintre cele mai importante interviuri din viața ei pentru că, într-o fracțiune de secundă, alesese să ajute un copil pe care nici măcar nu-l cunoștea.
— Mama a salvat un băiețel? a întrebat Sofia.
— Da.
Fetița a coborât privirea.
— Știam eu că nu ar fi lipsit dacă nu se întâmpla ceva.
Radu a zâmbit.
— Hai să mergem să o vedem.
O colegă de la resurse umane a rămas cu Sofia până când au reușit să ia legătura cu mătușa ei, iar puțin mai târziu, Radu a plecat și el spre spital.
Când au ajuns, Elena era într-un salon, cu brațul imobilizat.
În clipa în care și-a văzut fiica intrând cu mapa albastră la piept, a încremenit.
— Sofia?!
— Mami!
Fetița a alergat la ea.
Elena a strâns-o cu brațul sănătos.
— Unde ai fost? M-am speriat îngrozitor! Mătușa ta te căuta!
Sofia și-a lipit obrazul de umărul ei.
— La interviul tău.
Elena a rămas fără cuvinte.
— Unde?!
— Am dus actele. Nu voiam să pierzi serviciul din cauza mea.
— Din cauza ta? Sofia, nu era vina ta!
— Dar ai spus că avem nevoie de slujba asta.
Elena a închis ochii.
— Nicio slujbă din lume nu valorează cât tine. Să nu mai pleci niciodată singură așa, ai înțeles?
— Am înțeles.
Abia atunci Elena l-a observat pe Radu în apropierea ușii.
S-a înroșit imediat.
— Domnule Ionescu… îmi pare foarte rău. Nu știam ce a făcut Sofia. Vă asigur că nu am trimis-o eu.
— Știu.
— Am vrut să vă sun, dar telefonul meu s-a spart când am căzut. Probabil ați crezut că pur și simplu n-am venit.
Radu a pus mapa pe măsuța de lângă pat.
— Asta aș fi crezut dacă fiica dumneavoastră nu ar fi apărut la recepție la 8:58.
Elena și-a dus mâna sănătoasă la frunte.
— Doamne…
— Nu vă faceți griji. Dar am o veste pentru dumneavoastră.
Elena l-a privit.
— Postul?
— Nu vi-l pot oferi fără interviu.
Pentru o clipă, dezamăgirea i-a trecut peste chip.
Radu a continuat:
— Dar nici nu vă eliminăm din proces. Când medicul spune că puteți veni, interviul dumneavoastră vă așteaptă.
Elena a clipit surprinsă.
— Serios?
— Foarte serios. Sofia s-a asigurat că CV-ul dumneavoastră ajunge la mine.
Fetița a zâmbit mândră.
— Ți-am spus că duc eu mapa.
Elena a început să râdă printre lacrimi.
— Tu o să-mi scoți peri albi înainte să împlinesc patruzeci de ani.
Câteva zile mai târziu, Elena a intrat din nou în aceeași clădire.
De data aceasta, Sofia nu era cu ea.
Era la școală, exact acolo unde trebuia să fie.
Elena purta o cămașă albă, pantaloni eleganți și avea brațul încă imobilizat. Era emoționată, dar pregătită.
Radu și încă doi membri ai echipei au intervievat-o aproape o oră.
N-au întrebat-o despre accident decât la final.
Au întrebat-o despre experiența ei.
Despre contabilitate.
Despre problemele pe care le rezolvase la fostele locuri de muncă.
Despre cursurile făcute seara după ce Sofia adormea.
Despre cei zece ani în care muncise și își crescuse singură copilul.
Elena nu avea nevoie de milă.
CV-ul ei vorbea singur.
La final, Radu a închis dosarul.
— Mai avem câțiva candidați și vă vom contacta.
Elena a plecat fără să știe ce urma.
Două zile mai târziu, telefonul a sunat.
Era Radu.
— Doamnă Popescu, am terminat procesul de selecție.
Elena și-a ținut respirația.
— Și?
— Am vrea să vă alăturați echipei noastre.
Elena n-a spus nimic.
— Doamnă Popescu?
— Sunt aici.
Vocea îi tremura.
— Mulțumesc.
— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Ați obținut postul prin experiența și răspunsurile dumneavoastră.
Radu a făcut o pauză.
— Dar recunosc că n-am mai avut niciodată un candidat al cărui CV să fie livrat personal de o fetiță de opt ani.
Elena a râs.
În acea după-amiază, când Sofia s-a întors de la școală, și-a găsit mama în bucătărie.
Pe masă era mapa albastră.
— Mami?
Elena s-a întors spre ea.
— Am primit serviciul.
Ochii Sofiei s-au mărit.
— Serios?!
— Serios.
Fetița a alergat și a îmbrățișat-o cu grijă, ferindu-i brațul.
— Știam eu!
Elena a sărutat-o pe frunte.
— Dar trebuie să stabilim ceva.
— Ce?
— Data viitoare când mama are o problemă, nu te urci singură în autobuz și nu te duci la interviuri în locul ei.
Sofia a zâmbit vinovată.
— Bine.
— Promiți?
— Promit.
Elena a strâns-o la piept.
Nu gestul Sofiei îi adusese slujba.
Nu mila unui director și nici accidentul.
Elena o obținuse pentru că era bună în meseria ei.
Dar într-o dimineață în care ea crezuse că pierduse o șansă pentru care muncise enorm, o fetiță de opt ani refuzase să lase mapa mamei pe masă.
Pentru Sofia, lucrurile fuseseră mult mai simple decât pentru adulți:
Mama ei nu renunța niciodată.
Așa că nici ea nu avea voie să renunțe.