Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce vreți să spuneți că nu este treaz? întrebă unul dintre polițiști.
Elena ridică privirea spre ei. Era albă la față și abia își mai putea stăpâni tremurul.
— Matei merge în somn.
Învățătoarea, doamna Radu, rămase nemișcată.
— Este somnambul?
— Da. De aceea îi leg mâinile, răspunse bunica. Nu ca să-l pedepsesc. Încerc doar să-l opresc înainte să se întâmple o nenorocire.
Unul dintre polițiști se apropie cu grijă.
Matei avea ochii deschiși, dar privirea îi era goală. Părea că nu vede pe nimeni din cameră.
— Matei? îl strigă încet doamna Radu.
Băiatul nu răspunse.
În schimb, își întoarse capul spre fereastra larg deschisă.
Apoi începu să tragă de benzile moi de la încheieturi.
— Trebuie să merg la mama…
Elena izbucni în plâns.
— Vedeți? Asta spune. Aproape în fiecare noapte.
Polițistul se întoarse imediat spre fereastră.
Camera era la etaj, iar sub geam nu exista balcon sau acoperiș. Doar curtea pietruită, la câțiva metri mai jos.
— Închideți fereastra, spuse el.
Celălalt agent o închise imediat.
Elena slăbi cu grijă benzile de material.
— Matei, puiule… bunica e aici.
Dar copilul continua să privească spre geam.
— Mama mă cheamă.
Doamna Radu simți cum i se strânge inima.
Elena îi mângâie părul.
— Mama nu este acolo, dragul bunicii. Ești acasă. Ești cu mine.
Matei clipi de câteva ori. Încet, privirea începu să i se limpezească.
Când îi văzu pe polițiști în cameră, se sperie.
— Bunico?
Elena îl strânse imediat la piept.
— Sunt aici.
— De ce sunt oamenii ăștia în camera mea?
Atunci au înțeles cu toții.
Matei nu-și amintea nimic.
Mai târziu, în sufragerie, Elena le-a povestit totul.
Primele episoade apăruseră la aproximativ două luni după ce părinții băiatului muriseră într-un accident rutier.
Într-o noapte îl găsise dormind în picioare, chiar lângă scări. Altă dată îl surprinsese încercând să descuie ușa de la intrare.
Dar a treia oară fusese mult mai grav.
Elena se trezise în toiul nopții și găsise patul nepotului gol.
L-a descoperit lângă fereastra deschisă, încercând să urce pe pervaz.
— Spunea că mama lui îl cheamă de afară, povesti ea, cu lacrimi în ochi. Dacă mă trezeam cu câteva minute mai târziu…
Nu reuși să termine propoziția.
Asistenta socială o privi atent.
— Ați cerut ajutor medical?
— Da.
Elena se ridică și scoase dintr-un sertar un dosar gros.
Înăuntru erau consultații, recomandări medicale, documente de la psiholog și programări pentru investigații privind tulburările de somn.
Doamna Radu răsfoi câteva dintre ele.
Bunica spusese adevărul.
Specialiștii considerau că episoadele lui Matei puteau avea legătură cu trauma profundă suferită după moartea părinților.
— Atunci de ce ați ajuns să-i legați mâinile? întrebă unul dintre polițiști.
Elena își coborî privirea.
— Pentru că nimic din ce încercam nu mai funcționa.
Montase sisteme simple de alarmă la uși. Mutase mobila astfel încât Matei să nu poată ajunge ușor la fereastră. Dormise chiar pe podea, lângă patul lui.
Dar avea aproape șaptezeci de ani și, oricât se lupta să rămână trează, uneori oboseala o învingea.
După ce îl găsise din nou lângă fereastră, intrase în panică.
Așa apăruseră benzile moi de material.
Nu îl lega de pat și nu voia să-i facă rău. Îi prindea ușor mâinile între ele, sperând că, dacă începea să se ridice, mișcarea îl va trezi sau îi va da ei suficient timp să intervină.
Era o soluție greșită.
Dar fusese soluția disperată a unei bunici îngrozite că putea pierde și nepotul după ce își pierduse deja copilul.
Doamna Radu se așeză lângă ea.
— Elena, trebuia să ne spuneți ce se întâmplă.
Bunica își șterse lacrimile.
— Și ce să vă spun? Că nepotul meu se ridică noaptea în somn și încearcă să iasă din casă pentru că spune că îl cheamă mama lui moartă?
Vocea i se frânse.
— Mi-a fost frică. M-am gândit că o să credeți că sunt nebună sau că nu sunt în stare să am grijă de el. Mi-a fost teamă că o să mi-l luați. E tot ce mai am.
Asistenta socială îi răspunse calm:
— Faptul că ați încercat să-l protejați contează. Dar trebuie să găsim o soluție sigură pentru amândoi.
Elena dădu din cap.
— Știu. Numai să fie bine.
În zilele următoare, Matei a fost consultat din nou de specialiști. Medicii au stabilit că episoadele nocturne trebuiau urmărite atent și că trauma pierderii părinților îi afecta profund somnul.
Băiatul nu avea nevoie de pedepse și nici de improvizații periculoase.
Avea nevoie de tratament, terapie și de o casă adaptată astfel încât să fie în siguranță.
La ferestre și la uși au fost montate sisteme de protecție potrivite, iar Elena a primit sprijin și îndrumare. Matei a început să meargă regulat la psiholog, iar doamna Radu a continuat să fie atentă la el la școală.
Câteva săptămâni mai târziu, după terminarea orelor, Matei rămase lângă catedră.
— Doamna Radu?
— Da, Matei?
Băiatul își privi mâinile.
— Bunica nu mi le mai leagă noaptea.
Învățătoarea zâmbi.
— Știu.
Urmele de pe încheieturile lui dispăruseră.
— Acum avem niște alarme. Și se aprinde o lumină dacă mă ridic din pat.
Tăcu puțin.
— Și nu o mai aud pe mama în fiecare noapte.
Doamna Radu se apropie de el.
— Îți este dor de ea?
Matei dădu din cap.
— Foarte mult.
— E firesc să-ți fie dor.
Băiatul rămase câteva clipe pe gânduri.
— Bunica spune că mama ar vrea să rămân aici și să cresc mare. Nu să mă duc după ea.
Învățătoarea simți un nod în gât.
— Cred că bunica ta are dreptate.
Matei zâmbi.
În acea după-amiază, Elena îl aștepta în fața școlii.
De data aceasta, bunica nu îl mai apucă imediat de mână, așa cum făcuse luni întregi de teamă să nu i se întâmple ceva.
Matei fu cel care alergă spre ea și îi întinse mâna.
— Hai, bunico.
Elena îl privi, îi strânse degetele și porniră împreună spre casă.
Doamna Radu îi urmări până când dispărură după colț.
Abia atunci înțelese cât de ușor putem judeca un om atunci când vedem doar o singură bucată din poveste.
Ceea ce se întâmpla în fiecare noapte în casa Elenei nu era ceea ce își imaginase ea.
Bunica făcuse o alegere greșită, născută din disperare și teamă.
Dar nu încercase să-i facă rău nepotului ei.
Încercase, cu mijloacele pe care le găsise singură, să nu-l piardă și pe el.
Iar în spatele acelei uși pe care polițiștii o deschiseseră pregătiți pentru ce era mai rău nu găsiseră un monstru.
Găsiseră o bunică speriată și un copil care aveau nevoie, amândoi, de ajutor.