Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
— Ce a aflat? am repetat.
— Vino, Ioana. Te rog.
Nu știu nici acum de ce am acceptat. Poate pentru că, după tot ce-mi făcuseră, o parte din mine avea nevoie să vadă cu ochii ei că povestea lor „perfectă” nu fusese niciodată atât de perfectă.
Când am ajuns la restaurantul de lângă București, parcarea era plină, dar atmosfera nu semăna deloc cu cea de la o nuntă.
Invitații stăteau în grupuri mici și șușoteau.
Înăuntru, florile albe erau încă pe mese, paharele pregătite, iar tortul aștepta neatins.
Dar mirii lipseau.
Mama lui Vlad m-a văzut și a venit imediat spre mine.
— Ioana…
— Ce s-a întâmplat?
Femeia și-a coborât vocea.
— Una dintre domnișoarele de onoare i-a arătat lui Vlad niște mesaje.
Am simțit că începeam să înțeleg.
— Ce mesaje?
— Bianca se vedea cu altcineva.
Am rămas tăcută.
— De câteva luni, a continuat ea. Îi scria acelui bărbat că Vlad este doar o alegere convenabilă. Că nunta îi asigură viața pe care și-o dorește. Când Vlad a confruntat-o, Bianca nici măcar n-a negat.
— Și?
— I-a spus că s-a plictisit de el. Apoi a plecat.
Am privit spre mesele pregătite pentru petrecere.
Cu șase luni înainte, Vlad mă privise în ochi și-mi explicase că Bianca era „mai potrivită” pentru el.
Acum femeia pentru care mă umilise îl abandonase chiar în ziua nunții.
Dar n-am simțit bucuria pe care mi-o imaginasem.
Doar o liniște ciudată.
Mama lui Vlad mi-a prins mâna.
— Poate că tot răul ăsta s-a întâmplat cu un motiv.
Am privit-o nedumerită.
— Ce vreți să spuneți?
M-a măsurat din cap până în picioare.
— Uită-te la tine, Ioana. Te-ai schimbat enorm. Arăți extraordinar. Iar tu l-ai iubit cu adevărat pe Vlad.
Am retras încet mâna.
— Și?
— Toată lumea vă cunoaște. Vlad are nevoie acum de cineva lângă el. Poate nu trebuie să se termine ziua asta într-o asemenea rușine.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Îmi sugerați să-i iau locul Biancăi?
— Nu spun chiar asta…
— Exact asta spuneți.
Femeia a tăcut.
Atunci am înțeles ceva care m-a durut aproape mai mult decât trădarea lui Vlad.
Pentru familia lui, eu încă eram varianta sigură.
Femeia care iubește suficient de mult încât să accepte orice.
— Nu sunt mireasa de rezervă a nimănui, am spus.
— Ioana, gândește-te…
— M-am gândit șase luni.
M-am întors și am plecat.
Credeam că acolo se terminase totul.
M-am înșelat.
În aceeași seară, cineva a bătut la ușa apartamentului meu.
Era Vlad.
Costumul de mire îi era șifonat, cravata dispăruse, iar ochii îi erau roșii.
Când m-a văzut, a rămas câteva secunde fără cuvinte.
Privirea lui a coborât peste mine.
— Dumnezeule… Ioana. Arăți incredibil.
Șase luni înainte, propoziția aceea m-ar fi făcut să plâng de fericire.
Acum m-a întristat.
— Ce vrei?
— Știi ce s-a întâmplat?
— Știu.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Am fost un idiot.
N-am răspuns.
— Bianca m-a folosit. Dar poate că asta trebuia să se întâmple ca să-mi dau seama ce aveam.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce aveai?
— Pe tine.
A făcut un pas spre mine.
— Putem repara totul, Ioana. Tu și eu. De la început.
Apoi a spus exact lucrul care mi-a confirmat că nu înțelesese nimic.
— Și acum… uite la tine. Te-ai schimbat complet. Arăți extraordinar.
Am început să râd.
Nu de bucurie.
— Deci acum sunt suficient de slabă pentru tine?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
Fața i s-a înăsprit.
— Încerc să-ți spun că am făcut o greșeală.
— Nu, Vlad. Regreți că Bianca ți-a făcut ție exact ceea ce mi-ai făcut tu mie.
A rămas tăcut.
— Când eram cu mai multe kilograme, eram aceeași femeie care te iubea, te susținea și își făcea planuri de viață cu tine. Dar atunci nu arătam suficient de bine lângă tine.
— Ioana…
— Am slăbit, da. Dar nu ca să mă primești înapoi.
Am făcut un pas spre ușă.
— Știi care a fost cea mai importantă greutate de care am scăpat?
S-a uitat la mine.
— Nevoia de a demonstra unui bărbat ca tine că merit să fiu iubită.
Vlad a rămas nemișcat.
— Deci asta e tot?
Am dat din cap.
— Asta e tot.
— După trei ani?
— Nu eu i-am aruncat.
Am închis ușa.
Și pentru prima dată după șase luni, n-am simțit nici furie, nici tristețe.
Doar pace.
În seara aceea m-am privit mult timp în oglindă.
Da, corpul meu se schimbase.
Dar adevărata schimbare nu se vedea acolo.
Femeia care fusese părăsită credea că trebuia să devină mai slabă ca să fie suficientă.
Femeia din oglindă știa deja adevărul.
Fusesem suficientă și înainte.
Doar că îmi oferisem iubirea unor oameni care nu știau ce să facă cu ea.