Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bărbatul rămase câteva clipe lângă mașină, privind-o pe Tania cu Mihăiță în brațe.
Apoi zâmbi.
— Bună, Tania.
Ea simți că i se taie respirația.
— Andrei?…
Nu-l mai văzuse de aproape zece ani.
Andrei fusese colegul ei de liceu. Băiatul liniștit care o aștepta după ore, care îi căra ghiozdanul când ningea și care, într-o seară de vară, își făcuse curaj să-i spună că o place.
Tania îl considerase atunci doar un prieten.
După terminarea liceului, Andrei plecase la Brașov. Auzise că muncise câțiva ani în construcții și apoi își deschisese propria firmă, dar nu mai știa nimic despre viața lui.
Iar acum stătea în fața porții ei.
— Ce cauți aici? întrebă Tania.
Andrei privi pentru o clipă spre cele două vecine care aproape că își lipiseră fețele de gard.
— Am venit în sat cu treabă. Mama încă vorbește cu mătușa ta și… am aflat ce s-a întâmplat.
Tania își încordă maxilarul.
Exact asta nu voia.
Încă un om care venise să-i plângă de milă.
— Dacă ai venit să mă compătimești, mai bine pleacă.
Andrei clătină din cap.
— N-am venit pentru asta.
În clipa aceea, Mihăiță începu să tușească.
Andrei se uită imediat la copil.
— E răcit?
— Puțin. O să-i treacă.
Tania încercă să pară liniștită, dar Andrei observă fumul slab care ieșea din horn și grămada aproape goală de lemne de lângă casă.
Nu spuse nimic.
Doar se apropie de poartă.
— Pot să intru măcar la o cafea?
Tania ezită.
Dincolo de gard, tanti Viorica nu mai rezistă.
— Tania, nu ne faci și nouă cunoștință?
Andrei întoarse capul.
— Bună dimineața.
Viorica își schimbă imediat tonul.
— Bună dimineața… Noi doar ne întrebam cine a venit.
— Un prieten vechi, răspunse el.
Atât.
Tania aproape zâmbi.
În casă, Andrei își scoase paltonul și privi discret în jur. Pereții aveau pete de umezeală, iar lângă fereastră fusese pus un prosop ca să oprească apa care se infiltra.
— Casa bunicii tale, nu?
— Da.
— Mi-o amintesc.
Tania îi puse cafeaua pe masă.
— Și tu? Ce mai faci?
— Am o firmă mică de construcții în Brașov. Ne descurcăm.
„Mică” era o exagerare în sens invers, dar Tania avea să afle asta mai târziu.
Andrei se jucă puțin cu Mihăiță, apoi plecă fără să facă promisiuni.
Tania crezu că acolo se terminase totul.
A doua zi dimineață însă, cineva bătu la poartă.
Era Andrei.
Avea haine de lucru și două brațe de lemne uscate.
— Ce faci?
— Îți las astea.
— Andrei, nu pot să…
— Atunci mi le plătești când devii milionară.
Tania îl privi serioasă.
El zâmbi.
— Sau îmi dai o cafea.
Pentru prima dată după plecarea lui Ionuț, Tania râse.
Andrei nu încercă să-i rezolve viața peste noapte.
Asta îi plăcu cel mai mult.
Venea când putea. Într-o zi repară o bucată din gard. Altă dată schimbă o scândură putrezită de la prispă. Când observă că apa intra pe lângă acoperiș, îi spuse simplu:
— Aici trebuie intervenit înainte de zăpadă.
— Știu. Dar nu-mi permit acum.
— Firma mea are niște materiale rămase de la o lucrare. Dacă vrei, le folosim aici. Îmi plătești doar când poți.
— Și dacă nu pot?
Andrei ridică din umeri.
— Atunci îmi rămâi datoare cu multe cafele.
Tania îl privi lung.
Nu era obișnuită ca cineva să o ajute fără să-i ceară ceva în schimb.
Și tocmai de aceea îi luă mult timp să aibă încredere.
În sat însă, lucrurile se schimbaseră deja.
Viorica și Mărioara nu mai râdeau.
Când oamenii lui Andrei veniră într-o dimineață să repare acoperișul, cele două femei stăteau la poartă și priveau.
— Cine e omul ăsta? întrebă Mărioara.
— Are firmă la Brașov, șopti Viorica. Am auzit că are lucrări prin tot județul.
— Și de ce vine la ea?
Viorica nu mai avu răspuns.
Săptămânile trecură.
Casa deveni mai caldă. Acoperișul nu mai curgea. Mihăiță nu mai dormea într-o cameră umedă.
Dar schimbarea cea mai mare nu se vedea în casă.
Se vedea în Tania.
Începuse din nou să zâmbească.
Andrei nu-i vorbise niciodată urât despre Ionuț. Nu încercase să profite de slăbiciunea ei și nici nu se purtase ca și cum, pentru că o ajutase, Tania îi datora ceva.
Într-o după-amiază, stăteau amândoi pe prispă când Mihăiță, sprijinit de un scaun, se ridică singur.
— Tania… uită-te!
Copilul făcu un pas.
Apoi încă unul.
Tania își duse mâna la gură.
— Mihăiță!
Băiețelul porni nesigur spre ea, dar se dezechilibră.
Andrei îl prinse înainte să cadă.
Mihăiță izbucni în râs.
Tania începu să plângă.
Andrei îi întinse copilul fără să spună nimic.
Atunci, pentru prima dată, Tania înțelese că nu mașina lui, banii sau firma o impresionaseră.
Ci faptul că rămânea.
Lunile au trecut, iar prietenia dintre ei s-a transformat încet în ceva ce Tania nu mai credea că va avea curajul să simtă.
Primăvara, curtea era de nerecunoscut.
Într-o duminică, după ce se întorseseră de la biserică, Tania puse pe masa din curte cozonac, cafea și câteva flori culese din grădină.
Andrei era acolo.
Mihăiță se juca la câțiva pași de ei.
— Mai ții minte ce mi-ai spus în liceu? întrebă Tania.
Andrei zâmbi.
— Am spus multe prostii în liceu.
— Mi-ai spus că într-o zi o să mă conving că băieții liniștiți sunt mai buni decât cei care fac promisiuni mari.
Andrei începu să râdă.
— Chiar am spus asta?
— Da.
— Eram mai deștept decât credeam.
Tania râse și ea.
Apoi Andrei deveni serios.
Îngenunche în fața ei.
Tania își duse mâna la gură.
De după gard se auzi ceva căzând.
Tanti Viorica tocmai scăpase mătura din mână.
— Tania, nu-ți promit palate, spuse Andrei. Dar îți promit ceva ce pot să respect: dacă mă primești în viața voastră, nu fug când devine greu.
Tania se uită la Mihăiță.
Apoi la omul din fața ei.
Și zâmbi printre lacrimi.
— Atât îmi trebuie.
Câteva luni mai târziu, când Tania mergea prin sat cu Mihăiță de mână și Andrei alături, nimeni nu mai râdea.
Viorica și Mărioara o salutau primele.
Tania le răspundea politicos și mergea mai departe.
Nu avea nevoie să se răzbune.
Nu trebuia să demonstreze nimănui nimic.
Femeia despre care satul spusese că „n-o mai prinde primăvara aici” rămăsese în casa bunicii, își crescuse copilul și își reconstruise viața.
Iar omul care o abandonase îi oferise, fără să știe, cel mai important lucru dintre toate:
șansa de a descoperi că uneori plecarea celui nepotrivit face loc celui care chiar știe să rămână.