Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai își lăsă sacoșa pe masă și trase încet un scaun.
— Elena, înainte să te enervezi, lasă-mă să-ți explic.
— Te ascult.
— Gabriela m-a sunat acum câteva zile. Mi-a spus că Cristina și Florin trec printr-o perioadă grea, că n-au bani de chirie și că ar avea nevoie de ajutor până își găsesc de lucru.
Elena îl privea fără să clipească.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că… poate găsim o soluție.
— Ce soluție, Mihai?
El ezită.
— Am pomenit apartamentul.
Elena simți cum i se strânge stomacul.
— Apartamentul lui Luca.
— N-am spus că li-l dăm!
— Atunci ce ai spus?
Mihai își trecu mâna prin păr.
— Că, dacă suntem amândoi de acord, ar putea sta acolo o perioadă. Temporar.
Elena izbucni într-un râs scurt, fără urmă de veselie.
— Și când aveai de gând să mă întrebi dacă sunt de acord? După ce le dădeai cheile?
— Nu le-am dat nimic.
— Dar le-ai dat speranța că apartamentul este disponibil. Și acum sora ta mă sună ca să mă anunțe ce trebuie să facem cu proprietatea noastră.
Mihai coborî privirea.
Asta o înfurie pe Elena mai mult decât orice explicație.
Nu era prima dată.
De ani întregi, Mihai încerca să fie „băiatul bun” al familiei. Promitea ajutor, împrumuta bani, accepta lucruri fără s-o întrebe, iar când apăreau problemele, Elena trebuia să fie cea care spunea nu.
Ea devenea zgârcita.
Ea devenea cea fără suflet.
Iar el rămânea fratele generos.
— De data asta nu mai repar eu ce ai promis tu, spuse Elena.
— Știu. Am greșit.
— Nu. Încă nu cred că înțelegi.
Se ridică și se apropie de el.
— Luca are șaptesprezece ani. Apartamentul acela este începutul lui în viață. Noi am muncit pentru el. Nu pentru Cristina. Nu pentru Florin. Și cu atât mai puțin pentru ca Gabriela să decidă cine locuiește acolo.
Mihai dădu încet din cap.
— Ai dreptate.
Elena se așteptase la explicații, poate chiar la ceartă.
Nu la asta.
— Atunci rezolvă.
— Cum?
— Sun-o pe sora ta. Acum. Și spune-i exact ce mi-ai spus mie.
Mihai rămase câteva secunde nemișcat.
Apoi își scoase telefonul.
Gabriela răspunse aproape imediat.
— Mihai! În sfârșit! Vorbește și tu cu Elena, că nu se poate discuta cu ea…
— Gabriela, opri el conversația. Am greșit când ți-am spus că ar exista posibilitatea ca ei să stea în apartament.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Cum adică ai greșit?
— Apartamentul este pentru Luca. Nu vi l-am promis și nu aveam dreptul să discut despre el fără Elena.
— Mihai, ești serios? Cristina e nepoata ta!
— Și Luca este fiul meu.
Vocea Gabrielei deveni ascuțită.
— Deci nevastă-ta te-a întors împotriva familiei!
Elena își încrucișă brațele.
Mihai o privi.
Pentru prima dată, nu încercă să împace pe nimeni.
— Elena este familia mea. La fel și Luca.
Gabriela începu să vorbească repede, amintindu-i câte făcuse ea pentru el, cât de greu îi era Cristinei și cât de egoist devenise de când se însurase.
Mihai o lăsă să termine.
— Răspunsul este nu.
Și închise.
Pentru câteva secunde, în bucătărie nu se auzi nimic.
— Trebuia să fac asta de mult, spuse el.
Elena nu răspunse imediat.
Era bucuroasă că, în sfârșit, Mihai pusese o limită. Dar știa prea bine că familia lui nu avea să accepte atât de ușor.
Și avu dreptate.
Trei zile mai târziu, Elena ieșea dintr-un supermarket când telefonul îi vibră.
Era o notificare de la sistemul de supraveghere instalat la apartamentul lui Luca.
Deschise aplicația.
Și încremeni.
În fața ușii stăteau Cristina și Florin.
Cristina ținea două sacoșe mari.
Florin avea lângă el un troler.
Elena mări imaginea.
Cei doi discutau cu cineva la telefon, iar Florin încerca mânerul ușii.
Elena îl sună imediat pe Mihai.
— Uită-te pe camere.
— Ce s-a întâmplat?
— Nepoata ta tocmai a venit să se mute.
— Cum?!
După douăzeci de minute, Elena și Mihai ajunseră acolo.
Cristina îi întâmpină indignată.
— În sfârșit! Cheia pe care mi-a dat-o mama nu merge.
Elena se opri.
— Ce cheie?
Cristina ridică o cheie din buzunar.
Mihai se albi la față.
— De unde o are Gabriela?
Cristina îi privi nedumerită.
— Nu știu. A zis că e o copie mai veche.
Atunci Mihai înțelese.
Cu câteva luni înainte, când apartamentul fusese renovat, îi lăsase Gabrielei pentru câteva zile un set de rezervă, fiindcă ea trebuia să primească niște muncitori cât timp el și Elena erau plecați.
Nu-i trecuse niciodată prin minte că sora lui făcuse o copie.
— Nu intrați nicăieri, spuse Mihai.
Cristina rămase cu gura întredeschisă.
— Unchiule, dar tu ai spus…
— Am spus că voi discuta cu Elena. Am greșit că v-am dat impresia că este hotărât. Dar apartamentul nu este al vostru.
Florin interveni:
— Și noi unde mergem acum?
Elena îl privi calm.
— Sunteți doi adulți. Vă găsiți o chirie, vă găsiți de lucru și vă organizați viața.
— Foarte ușor pentru dumneavoastră!
— Nu. N-a fost deloc ușor. Tocmai de aceea nu dau altcuiva ceea ce am construit pentru copilul meu.
Cristina începu să plângă.
Dar Mihai nu mai cedă.
Le luă cheia și le spuse să plece.
În aceeași seară, Gabriela sună de nenumărate ori.
Mihai nu răspunse.
A doua zi dimineață, schimbă butucul ușii.
Pentru Elena, însă, cel mai important lucru nu era apartamentul.
Era ceea ce se întâmplase cu soțul ei.
În săptămânile următoare, Mihai începu să spună un cuvânt pe care familia lui aproape că nu-l mai auzise de la el.
„Nu.”
Nu, nu mai plătea datoriile altora.
Nu, nu mai împrumuta bani care nu se întorceau niciodată.
Nu, nu mai lua decizii în casa lui doar ca să nu-și supere sora.
Gabriela s-a supărat.
Apoi s-a victimizat.
Apoi le-a spus rudelor că Elena îl îndepărtase pe Mihai de familie.
Dar, pentru prima dată, Mihai n-a mai lăsat-o pe soția lui să fie personajul negativ.
— Elena n-a făcut nimic, le spunea. Eu am permis prea multe. Acum eu pun limitele.
Câteva luni mai târziu, Luca își depunea dosarul pentru facultate.
Într-o seară, Elena și Mihai l-au dus la apartament.
Băiatul se plimbă prin camere, uitându-se la pereții proaspăt zugrăviți și la balconul mic.
— Chiar o să stau eu aici?
Elena zâmbi.
— Pentru asta l-am cumpărat.
Luca îi îmbrățișă pe amândoi.
Mihai rămase puțin în urmă.
Când fiul lor intră în cealaltă cameră, se apropie de Elena.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru toate dățile în care te-am pus pe tine să spui „nu”, fiindcă eu voiam să rămân băiatul bun.
Elena îl privi câteva clipe.
— Atunci să nu mai faci asta.
— Nu mai fac.
De data aceasta, îl crezu.
Pentru că uneori problema nu este că rudele cer prea mult.
Problema este că, prea mult timp, cineva le-a lăsat să creadă că au dreptul să primească.
Iar în familia lor, acel timp se terminase.