După ce ușa s-a închis în urma lor, am rămas câteva clipe nemișcată în hol.
În loc să mă simt abandonată, am simțit ceva ce nu mai trăisem de mult.
Liniște.
Nu mai trebuia să explic de ce aleg o gresie și nu alta. Nu mai trebuia să răspund la telefoanele soacrei, care avea câte o părere despre fiecare priză și fiecare dulap. Nu mai trebuia să mă prefac că este normal ca banii noștri să dispară pe mofturi, în timp ce eu număram fiecare leu pentru renovare.
Mi-am făcut o cafea, am deschis laptopul și am început să rezolv, pe rând, tot ce amânasem luni întregi.
Primul telefon a fost către firma de mobilă.
Am modificat contractul astfel încât livrarea și montajul să fie făcute doar în prezența mea.
Apoi am discutat cu administratorul blocului, cu echipa de finisaje și cu banca.
Voiam ca totul să fie clar, fără confuzii și fără surprize.
Apartamentul era pe numele meu, iar toate documentele au fost actualizate astfel încât orice decizie privind locuința să poată fi luată doar cu acordul meu.
În următoarele zile am muncit enorm.
Mergeam dimineața la serviciu, iar după-amiaza mă întâlneam cu meșterii.
Alegeam gresia, verificam instalațiile, urmăream fiecare etapă a lucrării și, pentru prima dată, simțeam că apartamentul acela începea să semene cu locul la care visasem.
Nu cu locuința în care urma să trăiască și soacra mea după bunul ei plac.
Ci cu adevărata mea casă.
În a cincea zi de vacanță a sunat telefonul.
Era Andrei.
Se auzeau valurile în fundal.
— Ce faci?
— Lucrez.
— Tot cu renovarea?
— Da.
A râs.
— Vezi? Până la urmă te-ai descurcat.
— Da, m-am descurcat.
— Știam eu.
Mai avem două zile și venim.
— Bine.
Atât.
N-am pomenit nimic despre deciziile pe care le luasem.
Nici despre faptul că, în fiecare seară, mă gândeam tot mai serios dacă mai voiam să împart viața cu un om care își punea mama înaintea familiei pe care și-o întemeiase.
Când s-au întors din vacanță, doamna Elena părea odihnită și bronzată.
A intrat în apartament cu aceeași siguranță cu care intrase întotdeauna.
— Ei, să vedem ce-ați făcut pe aici…
A rămas însă surprinsă când a văzut că mobilierul fusese montat exact cum stabilisem eu, fără nicio modificare.
— Dar eu voiam biblioteca pe peretele celălalt, a spus imediat.
Am zâmbit politicos.
— Nu mai contează ce vă doriți dumneavoastră. Acesta este apartamentul meu.
Andrei m-a privit mirat.
— Ce înseamnă asta?
Am așezat pe masă un dosar.
— Înseamnă că, în săptămâna în care voi erați în vacanță, eu am avut timp să mă gândesc foarte bine la viața mea.
A deschis dosarul.
Înăuntru era notificarea prin care îl anunțam că începusem procedura de divorț.
A rămas fără cuvinte.
— Irina… vorbești serios?
— Foarte serios.
— Divorțezi pentru o vacanță?
Am clătinat din cap.
— Nu.
Divorțez pentru că vacanța aceea mi-a arătat locul pe care îl ocup în viața ta.
Când a trebuit să alegi între soția ta și confortul mamei tale, n-ai stat nicio clipă pe gânduri.
Ai ales.
Și eu aleg acum.
Doamna Elena a intervenit imediat.
— Exagerezi! O familie nu se destramă pentru atâta lucru!
Am privit-o calm.
— Nu pentru vacanță se destramă.
Ci pentru anii în care am fost ultima pe lista priorităților.
În casă s-a lăsat o tăcere grea.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
Pentru prima dată îl vedeam nesigur.
— Putem să reparăm lucrurile.
— Le-am reparat deja.
Pentru mine.
Mi-am luat geanta și cheile.
— Apartamentul rămâne casa mea.
Tu ai timp să-ți găsești alt loc.
Nu l-am dat afară în aceeași zi.
I-am oferit timpul necesar să-și organizeze plecarea.
Am vrut să închei totul cu respectul pe care eu nu îl primisem.
Câteva luni mai târziu, renovarea era terminată.
În sufragerie era lumină, pe balcon aveam flori, iar în biroul meu domnea liniștea.
Într-o seară am băut o cafea privind orașul de la fereastră și mi-am dat seama că, uneori, cea mai importantă renovare nu este cea a unui apartament.
Este aceea prin care îți reconstruiești respectul de sine.
Andrei mi-a mai scris de câteva ori.
Spunea că a înțeles unde a greșit.
Poate chiar înțelesese.
Dar unele lecții vin prea târziu.
Iar unele uși, odată închise, nu mai trebuie redeschise.