Trei zile mai târziu, tanti Ileana stătea pe banca din fața blocului.
Curăța încet niște fasole verde într-un lighean mic și se gândea cum să întindă puținele alimente rămase până la pensie.
Nu era pentru prima dată când frigiderul era aproape gol.
Și probabil nici ultima.
Dar nu se plânsese niciodată.
La un moment dat, în fața scării a oprit o dubă albă.
Din ea a coborât Andrei.
De data aceasta era îmbrăcat curat.
Într-o mână ținea un buchet de flori.
În cealaltă, două sacoșe pline.
— Sărut mâna, tanti Ileana…
Bătrânica l-a recunoscut imediat.
— Tu ești, maică…
Andrei s-a apropiat și i-a întins florile.
— Am venit să vă mulțumesc.
Ea a zâmbit.
— Pentru cinci lei?
Andrei a clătinat încet din cap.
— Nu.
Pentru că în ziua aceea, când toată lumea mă privea de parcă eram o povară…
dumneavoastră ați fost singura care m-a văzut ca pe un om.
Bătrânica și-a coborât privirea.
— Lasă, maică… fiecare face cât poate.
Andrei s-a așezat lângă ea.
— Vreau să vă spun de ce nu aveam bani.
Mama mea fusese operată.
În dimineața aceea ieșisem din spital.
Cheltuisem aproape tot ce aveam pe medicamente.
Mai voiam doar să cumpăr ceva de mâncare pentru două zile.
Nu voiam milă.
Doar… nu-mi mai ajungeau banii.
Ochii bătrânei s-au umplut de lacrimi.
— Cum se simte acum?
— Mai bine.
Și când i-am povestit ce ați făcut…
a început să plângă.
Mi-a spus doar atât:
„Să te întorci și să-i mulțumești femeii aceleia.”
Bătrânica și-a făcut cruce.
— Dumnezeu să-i dea sănătate.
Andrei a zâmbit.
— Mai este ceva.
Lucrez la o firmă de distribuție alimentară.
I-am povestit șefului meu ce s-a întâmplat.
A rămas câteva secunde pe gânduri.
Apoi mi-a spus:
„Un om care își împarte ultimii bani nu trebuie lăsat singur.”
A arătat spre sacoșe.
— Începând de astăzi, de două ori pe lună, cineva de la noi vă va aduce acasă alimente.
Nu este pomană.
Este un mulțumesc.
Bătrânica a dat imediat din cap.
— Nu, maică…
Eu nu pot primi așa ceva.
Andrei a zâmbit.
— Ba puteți.
Exact așa cum eu am primit cei cinci lei fără să-i cer.
Pentru prima dată după mulți ani, tanti Ileana a început să plângă.
Nu plânsese când rămăsese văduvă.
Nu plânsese nici când pensia nu-i mai ajungea.
Dar în ziua aceea a simțit că binele făcut din puțin nu se pierde niciodată.
Se întoarce.
Poate nu când te aștepți.
Dar se întoarce.
În zilele următoare, povestea s-a răspândit prin tot cartierul.
Femeia care îl grăbise pe Andrei în magazin a venit într-o după-amiază cu o pungă de fructe.
— Vă rog să mă iertați…
Am vorbit fără să știu.
Tanti Ileana a zâmbit blând.
— Toți greșim.
Important este să învățăm ceva din greșelile noastre.
De atunci, în magazinul acela mic, parcă se schimbase ceva.
Dacă unui om nu-i mai ajungeau câțiva lei, nu se mai auzeau vorbe grele.
De cele mai multe ori, cineva punea discret diferența pe tejghea.
Fără să întrebe.
Fără să aștepte mulțumiri.
Iar tanti Ileana a rămas aceeași femeie simplă.
Cu baticul ei.
Cu sacoșa de pânză.
Și cu sufletul care valora mai mult decât orice avere.
Pentru că uneori…
un om nu are nevoie de o sumă mare de bani ca să schimbe viața altcuiva.
Uneori sunt de ajuns doar cinci lei… și o inimă care știe să nu treacă nepăsătoare pe lângă durerea unui străin.