Am rămas câteva clipe nemișcată în prag.
O priveam pe mama, iar ea mă privea pe mine.
Niciuna nu mai spunea nimic.
În cele din urmă, am luat traista în care îmi pusesem câteva haine, am șters lacrimile cu dosul palmei și am ieșit din curte.
N-am îndrăznit să mă întorc.
Simțeam că, dacă o fac, n-am să mai am puterea să plec.
Petre mă aștepta la capătul uliței.
Când m-a văzut venind cu traista în mână, a înțeles imediat ce se întâmplase.
N-a spus nimic.
Doar mi-a luat bagajul și m-a strâns ușor de mână.
În ziua aceea am înțeles că uneori iubirea adevărată nu are nevoie de vorbe.
Ne-am cununat câteva săptămâni mai târziu în bisericuța veche din sat.
N-am avut orchestră.
N-am avut sute de invitați.
Nici rochie scumpă.
Părintele, doi vecini și tatăl lui Petre ne-au fost alături.
În locul unui inel de aur, Petre mi-a pus pe deget unul simplu, din argint.
L-a privit emoționat și mi-a spus încet:
— Nu pot să-ți ofer bogății, Elena… dar îți promit că n-o să treacă nicio zi fără să simți că ești iubită.
Promisiunea aceea a fost cea mai mare avere pe care am primit-o vreodată.
Primii ani au fost grei.
Foarte grei.
În prima iarnă ningea prin acoperiș, iar dimineața găseam gheață pe marginea ligheanului.
Dormeam îmbrăcați, cu două plăpumi peste noi și cu soba care abia reușea să încălzească odaia.
Au fost zile în care împărțeam aceeași bucată de mămăligă și aceeași ceapă.
Petre pleca înainte să răsară soarele și muncea oriunde găsea de lucru.
La câmp.
La pădure.
La zidărie.
Se întorcea seara frânt de oboseală, cu palmele crăpate și hainele pline de praf.
Dar intra mereu pe ușă zâmbind.
— Am mai făcut un pas înainte, îmi spunea.
Și chiar așa era.
Puțin câte puțin, am ridicat o casă.
Mai întâi o cameră.
Apoi încă una.
Mai târziu un pridvor.
Am plantat pomi.
Am crescut găini.
Au venit pe lume trei copii.
Casa noastră nu era cea mai mare din sat.
Dar era mereu plină de râsete.
În tot timpul acela, mama n-a vrut să mă vadă.
Trecea pe lângă mine la biserică fără să mă privească.
La sărbători trimiteam vorbă prin vecini că suntem bine.
Nu primeam niciun răspuns.
Au trecut aproape cinci ani.
Când s-a născut băiatul nostru cel mare, Petre mi-a spus într-o dimineață:
— Hai să mergem la mama ta.
— Dacă ne alungă?
El mi-a zâmbit.
— Atunci plecăm. Dar măcar va ști că ușa noastră a rămas deschisă.
Am ajuns în fața porții cu inima cât un purice.
Mama a ieșit încet în prag.
Părul îi albise.
Părea mai mică decât o țineam minte.
S-a uitat întâi la mine.
Apoi la copilul adormit în brațele mele.
A făcut un pas.
Apoi încă unul.
Și, fără să spună nimic, l-a luat ușor în brațe.
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
— Seamănă cu tine… a șoptit.
Atunci am început și eu să plâng.
Nu ne-am cerut niciodată iertare.
N-a fost nevoie.
În ziua aceea am înțeles că uneori o îmbrățișare spune mai mult decât o mie de cuvinte.
Anii au trecut.
Copiii au crescut.
Au venit nepoții.
Iar Petre a rămas același om care îmi aducea flori de câmp și după patruzeci de ani de căsnicie.
În fiecare primăvară îmi lăsa câte una pe masă și îmi spunea râzând:
— Vezi? Tot pe fata aceea de la marginea satului o iubesc.
Acum doi ani, Dumnezeu l-a chemat la El.
În ziua în care l-am condus pe ultimul drum, am purtat același inel subțire de argint pe care mi-l pusese pe deget la cununie.
Este zgâriat.
Subțiat de atâția ani.
Dar pentru mine valorează mai mult decât toate bijuteriile din lume.
Câteodată oamenii mă întreabă dacă, privind în urmă, n-aș fi avut o viață mai ușoară lângă fiul primarului.
Le zâmbesc.
Privesc spre dealul unde Petre mă aștepta odinioară cu o floare ascunsă în palmă și răspund fără să stau pe gânduri:
— Poate că aș fi avut mai mulți bani. Dar n-aș fi avut aceeași viață.
Iar dacă Dumnezeu mi-ar da voie s-o iau de la capăt…
Aș alege din nou căsuța mică.
Aș alege din nou inelul de argint.
Și l-aș alege, fără ezitare, tot pe Petre.