Ușile sălii s-au deschis.
Radu a intrat primul, urmat de avocatul lui și de Bianca, care mergea cu capul sus, convinsă că după câteva minute urma să înceapă noua ei viață.
Eu am intrat ultima.
M-am așezat liniștită la masa mea.
Bianca își ștergea satisfăcută mâna cu care mă lovise.
Din când în când îmi arunca priviri pline de dispreț.
— Sper că n-o să înceapă iar să plângă, a șoptit ea suficient de tare încât să aud.
Soacra mea a râs.
Radu n-a spus nimic.
Exact cum făcuse în ultimii doi ani.
Judecătorul a intrat în sală, iar procesul a început.
Avocatul lui Radu s-a ridicat primul.
— Clientul meu dorește încheierea rapidă a divorțului și solicită păstrarea exclusivă a tuturor participațiilor din cadrul clinicii private, întrucât acestea îi aparțin în totalitate.
Am rămas tăcută.
Judecătorul s-a uitat spre mine.
— Doamna Dumitrescu?
M-am ridicat încet.
— Sunt de acord cu divorțul.
Bianca a zâmbit larg.
Radu a răsuflat ușurat.
Credeau că asta era tot.
Am continuat calm.
— Dar înainte de pronunțare, doresc să depun câteva înscrisuri noi la dosar.
Avocatul lui Radu a ridicat sprâncenele.
— Ce înscrisuri?
Am așezat pe masă un dosar gros.
Foarte gros.
Judecătorul l-a răsfoit câteva secunde.
Fața i s-a schimbat.
— Aceste documente nu existau la ultimul termen.
— Nu, doamnă judecător. Le-am primit după efectuarea expertizei contabile.
Bianca nu mai zâmbea.
Radu mă privea pentru prima dată cu adevărat.
Judecătorul a început să citească.
— Contractul de constituire a clinicii…
A urmat o liniște apăsătoare.
— Rezultă că investiția inițială a fost realizată aproape integral din fondurile personale ale doamnei Ana Dumitrescu.
Radu a tresărit.
— Nu este adevărat!
Am întins următorul document.
— Extrasul bancar.
Apoi altul.
— Contractul de ipotecă.
Și încă unul.
— Actul prin care apartamentul moștenit de la părinții mei a fost pus garanție pentru creditul clinicii.
Sala devenise complet tăcută.
Judecătorul a continuat să răsfoiască.
— Există și dovezi că doamna Dumitrescu a administrat financiar societatea în primii cinci ani.
Avocatul lui Radu începea să transpire.
Bianca se uita când la mine, când la Radu.
— Dar… mi-ai spus că totul este al tău…
Radu nu mai răspundea.
Eu am scos ultimul plic.
— Mai există ceva.
Judecătorul l-a deschis.
Înăuntru erau fotografii.
Facturi.
Extrase.
Transferuri.
Vacanțe plătite din conturile clinicii.
Cadouri.
Bijuterii.
Totul achitat din banii firmei.
Destinația?
Bianca.
Avocatul lui Radu și-a dus mâna la frunte.
— Clientul meu nu mi-a spus nimic despre aceste plăți.
Judecătorul a ridicat privirea.
— Domnule Dumitrescu, aveți ceva de declarat?
Pentru prima dată de când îl cunoșteam…
nu mai avea răspuns.
Bianca s-a ridicat brusc.
— Mi-ai spus că divorțul e o formalitate!
El continua să tacă.
Am privit-o calm.
— Acum înțelegi de ce nu am reacționat când m-ai lovit?
Ochii ei s-au umplut de teamă.
Judecătorul a suspendat ședința pentru analizarea noilor probe și a dispus efectuarea unei expertize financiare complete asupra patrimoniului clinicii.
La ieșirea din sală…
nimeni nu mai râdea.
Soacra mea evita să mă privească.
Bianca plângea.
Radu m-a ajuns din urmă pe hol.
— Ana… putem vorbi?
M-am oprit.
— Acum vrei să vorbim?
A lăsat capul în jos.
— Am greșit.
— Nu.
L-am privit direct în ochi.
— Ai ales.
E o diferență.
Am plecat fără să mă uit înapoi.
Patru luni mai târziu, instanța a pronunțat divorțul.
Expertiza financiară a confirmat că o parte importantă din patrimoniul clinicii fusese construită cu banii și garanțiile mele.
Am primit partea care mi se cuvenea prin lege.
Radu a fost obligat să acopere prejudiciile create societății pentru cheltuielile personale făcute din conturile firmei.
Bianca dispăruse demult din viața lui.
Iar într-o dimineață, în timp ce beam cafeaua în biroul meu, am primit un mesaj de la el.
„Aș da orice să mă întorc în ziua în care ai intrat în tribunal.”
L-am citit.
L-am șters.
Și mi-am continuat ziua.
Pentru că uneori cea mai mare victorie nu este să demonstrezi că ai avut dreptate.
Ci să nu mai ai nevoie de omul care te-a făcut să suferi.