Petre răsfoia carnetul cu mâinile tremurânde.
La început a crezut că vede greșit.
A apropiat carnetul de ochi, apoi l-a depărtat din nou.
— Ce… ce înseamnă asta? a bâiguit.
Am rămas liniștită.
— Înseamnă că paisprezece ani nu am cheltuit niciun leu din „banii mei de coafor”.
A ridicat din nou privirea.
— Nu se poate…
Am împins spre el și mapa cu acte.
— Deschide-o.
Înăuntru era contractul unui apartament cu două camere, cumpărat cu câteva luni înainte.
Proprietar…
Marioara Popescu.
Petre s-a făcut alb la față.
— Tu… ai cumpărat un apartament?
— Da.
— Cu ce bani?
L-am privit câteva clipe.
— Cu banii pe care îi puneai sub solniță. Și cu cei câștigați noaptea, cât timp tu dormeai.
A clipit nedumerit.
— Ce bani câștigați?
Am zâmbit pentru prima dată.
— Mașina de cusut a mamei. Credeai că stă de decor în debara. În ultimii paisprezece ani am cusut pentru jumătate de cartier. Uniforme, rochii, perdele, pantaloni. În fiecare noapte.
Tăcerea s-a așternut peste bucătărie.
Petre privea când carnetul, când actele, când pe mine.
Parcă descoperea un om pe care nu-l cunoscuse niciodată.
— De ce n-ai spus nimic?
— Pentru că nu aveam nevoie de aprobarea ta.
Am închis mapa și am continuat calm:
— Tu spuneai tuturor că eu stau degeaba. Eu preferam să construiesc în liniște.
S-a ridicat brusc.
— Marioara… putem discuta…
Am dat încet din cap.
— Ai spus că trebuie să plec.
— Nu asta am vrut să…
— Ba exact asta ai vrut.
M-am dus în dormitor și am început să-mi împachetez hainele.
N-am luat multe lucruri.
Doar hainele mele.
Mașina de cusut.
Fotografiile părinților.
Și cutia veche de biscuiți.
Era goală acum, dar am păstrat-o.
Îmi amintea cine fusesem și cât de departe ajunsesem.
A doua zi dimineață am ieșit din casă fără să privesc în urmă.
În noul meu apartament mă aștepta doamna Viorica cu pâine, sare și o îmbrățișare.
— Ți-am spus eu că banii pot munci pentru tine, a zâmbit ea.
Am început o viață nouă.
Mi-am amenajat atelierul de croitorie într-una dintre camere.
Clientele au continuat să vină.
De data aceasta pe ușa casei mele.
Fără ascunzișuri.
Fără teamă.
Patru luni mai târziu a sunat soneria.
Era Petre.
Părea îmbătrânit cu zece ani.
Ținea o pungă în mână și evita să mă privească.
— Marioaro… femeia aceea a plecat. M-am gândit că… poate… mai putem încerca…
L-am ascultat până la capăt.
Nu mai simțeam nici furie.
Nici durere.
Doar liniște.
Am zâmbit și i-am spus încet:
— Ții minte banii pe care mi-i puneai sub solniță?
A încuviințat.
— Ei bine… cu ei mi-am cumpărat libertatea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Dar era prea târziu.
Am închis ușa încet.
M-am întors în bucătărie, mi-am făcut o cafea și m-am așezat la mașina de cusut.
Soarele intra larg pe fereastră.
Pentru prima dată după treizeci și patru de ani…
nu mai coseam pe ascuns.
Și atunci am înțeles că cea mai mare răzbunare nu este să distrugi omul care te-a umilit.
Ci să construiești o viață atât de frumoasă, încât să nu mai ai niciun motiv să te întorci.