Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Sorin a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi a râs scurt.
— Asta crezi tu? Că te-am ținut lângă mine pentru că n-aveai unde să pleci?
— Nu știu ce ai vrut tu, Sorin. Știu doar cum am ajuns eu să mă simt.
— Adică?
— Ca și cum trebuia să am nevoie de tine ca să fii sigur că te iubesc.
S-a ridicat de pe canapea.
— Iar faci din mine cine știe ce monstru.
— Nu te fac nimic. Îți spun ce se întâmplă cu mine.
— De când ai serviciul ăsta, numai despre tine vorbești.
Am simțit cum începea vechiul reflex.
Să mă îndoiesc.
Să-mi cer scuze.
Să închid discuția ca să fie liniște.
Dar de data aceea nu am făcut-o.
— Vreau să încercăm să reparăm lucrurile.
S-a uitat surprins la mine.
— Ce să reparăm?
Întrebarea lui mi-a spus mai mult decât ar fi vrut.
— Felul în care vorbim unul cu celălalt. Felul în care vorbești cu mine.
— Iar începem cu glumele?
— Pentru tine sunt glume. Pentru mine au fost ani în care m-am uitat în oglindă și am auzit vocea ta.
A tăcut.
— Nu vreau să plec, Sorin. Dar nici nu mai vreau să trăiesc așa.
A doua zi mi-a spus că înțelesese.
Și pentru câteva săptămâni chiar am crezut că lucrurile se schimbaseră.
Nu mai comenta ce mănânc.
Nu mai întreba de ce mă aranjez pentru serviciu.
Când mergeam la sală, nu mai făcea glume.
În perioada aceea am continuat să merg cu el la controale.
Diagnosticul lui mă speriase, dar medicii ne explicaseră că, dacă își lua tratamentul și respecta recomandările, problema putea fi ținută sub control.
Nu era neajutorat.
Mergea la serviciu.
Conducea.
Își făcea singur treburile.
Avea nevoie de grijă, de disciplină și de sprijin.
Iar eu i le-am oferit.
Poate tocmai de aceea am sperat atât de mult că și el va înțelege ce îi cer eu.
Nu perfecțiune.
Respect.
Dar după o vreme au început din nou lucrurile mici.
Într-o dimineață mi-am cumpărat o rochie simplă pentru serviciu.
Sorin m-a privit și a spus:
— La clinică lucrați sau faceți prezentare de modă?
N-am răspuns.
Altădată, când i-am spus că primisem o mică mărire de salariu, a zâmbit.
— Să nu uiți de unde ai plecat.
Am lăsat cana jos.
— Sorin.
— Ce?
— Am vorbit despre asta.
— Dumnezeule, nici să glumesc nu mai am voie.
Exact aceeași propoziție.
Numai că eu nu mai eram aceeași femeie care o auzea.
În seara aceea i-am propus să mergem la consiliere de cuplu.
A început să râdă.
— La psiholog?
— Da.
— Ca să-i povestești unui străin că ți-am spus acum zece ani că te-ai îngrășat?
— Nu. Ca să înțelegem de ce simți nevoia să mă micșorezi de fiecare dată când eu încep să mă simt bine cu mine.
A încetat să râdă.
— Eu n-am nevoie de un străin care să-mi spună cum să vorbesc în casa mea.
— Poate eu am.
— Atunci du-te tu.
Și m-am dus.
Singură.
Prima ședință am petrecut-o aproape în întregime explicând de ce Sorin nu era un om rău.
A doua oară am făcut același lucru.
La a treia, femeia din fața mea m-a întrebat:
— Dar dumneavoastră cum vă simțiți în căsnicia asta?
Am deschis gura.
Și n-am știut ce să spun.
Mi-am dat seama că vorbeam foarte ușor despre Sorin.
Despre copii.
Despre boala lui.
Despre bani.
Despre casă.
Dar aproape deloc despre mine.
Au mai trecut câteva luni.
Am continuat să încerc.
Și Sorin a continuat să oscileze.
Uneori era omul cu care mă căsătorisem.
Îmi făcea cafeaua dimineața.
Îmi scria să mă întrebe dacă am ajuns bine.
Într-o zi a venit la clinică să mă ia și mi-a adus covrigul care îmi plăcea.
În astfel de momente îmi spuneam că poate exagerez.
Apoi venea câte o replică.
— Ai început să te crezi importantă.
Sau:
— Dacă n-aș fi eu, n-ai fi avut niciodată curaj să faci toate astea.
Și de fiecare dată parcă ștergea puțin din tot ce încercam să construim.
Până într-o seară.
Fusesem anunțată că urma să primesc mai multe responsabilități la clinică.
Nu era vreo funcție spectaculoasă.
Dar pentru mine însemna enorm.
Am intrat în casă zâmbind.
— Sorin, am o veste.
— Ce?
I-am spus.
Mă așteptam măcar la un „bravo”.
În schimb, s-a uitat la mine și a zis:
— Vezi să nu ți se urce la cap.
Am rămas nemișcată.
— Ce?
— Știi cum ești. Prinzi puțină încredere și imediat…
N-a terminat.
Pentru că eu nu mai ascultam.
Nu mai eram furioasă.
Asta m-a speriat cel mai tare.
Eram obosită.
— Sorin, eu nu mai pot.
A oftat.
— Iar?
— Nu. Nu „iar”.
M-am așezat în fața lui.
— Ți-am spus ce mă doare. Ai promis că înțelegi. Ți-am propus să mergem împreună să cerem ajutor. Ai refuzat. Am așteptat. Am încercat. Și de fiecare dată când încep să mă simt bine cu mine, tu găsești ceva care să mă aducă înapoi jos.
— Nu e adevărat.
— Pentru mine este.
— Și ce vrei să faci?
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Vreau să ne despărțim.
S-a uitat la mine de parcă vorbisem într-o limbă străină.
— Ce?
— Vreau să divorțăm.
A râs.
Dar râsul i-a murit imediat.
— Acum?
N-am spus nimic.
— Acum, când sunt bolnav?
Știam că întrebarea asta avea să vină.
Mi-o pusesem și eu de zeci de ori.
— Nu plec pentru că ești bolnav, Sorin.
— Sigur.
— Am rămas când ai primit diagnosticul. Am mers cu tine la medici. Am avut grijă să ai tratamentul. Am încercat să reparăm ce era între noi.
— Și asta ce înseamnă? Că ți-ai făcut datoria și acum poți să pleci?
— Nu.
Mi-au dat lacrimile.
— Înseamnă că boala ta a schimbat multe lucruri. Dar nu a schimbat felul în care mă tratezi.
Sorin s-a uitat la mine.
— O să spui oamenilor că m-ai lăsat pentru că făceam glume?
— Nu trebuie să le spun nimic.
— O să te judece.
— Probabil.
— Și copiii?
Asta a durut.
— Copiii vor avea în continuare doi părinți.
— Și tu crezi că o să fie mai bine pentru ei?
— Cred că e mai bine decât să crească văzând un tată care își face soția să se simtă mică și o mamă care îi arată că asta trebuie suportat.
Sorin și-a acoperit fața cu mâinile.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, l-am văzut plângând.
Nu furios.
Nu sarcastic.
Pur și simplu plângând.
— Nu pleci tu nicăieri, a spus după un timp.
Dar vocea nu mai avea siguranța de altădată.
— Ba da.
— N-ai cum.
M-am uitat la el.
— Vezi? Asta e problema, Sorin. Tu încă mai crezi că n-am cum.
Am intrat în baie și am plâns cu robinetul pornit.
Încă îl iubeam într-un fel pe omul cu care îmi petrecusem atâția ani.
Încă îmi era teamă pentru sănătatea lui.
Și tocmai de aceea mă durea atât de tare.
A doua zi n-am depus actele.
Nici în următoarea.
Nu voiam ca o decizie atât de mare să fie făcută în mijlocul unei certe.
Am vorbit din nou cu terapeuta.
Am făcut calcule.
Am căutat chirii.
Am discutat cu Sorin despre copii, bani și programul lor.
Iar după câteva săptămâni, când eram sigură că nu era doar furia unei seri, am început demersurile pentru divorț.
Sora mea a fost prima care m-a întrebat:
— Tocmai acum? Când omul are probleme cu inima?
— Nu „tocmai acum”.
— Cum adică?
— Acum doar plec. Problema a început cu ani înainte să se îmbolnăvească.
N-a mai spus nimic.
Astăzi stau într-un apartament mic, cu chirie.
Am o canapea cumpărată la mâna a doua, două scaune care nu se potrivesc cu masa și încă mai am cutii nedesfăcute.
Nu e viața pe care mi-o imaginam la 26 de ani.
Dar e liniște.
Sorin își continuă tratamentul și își vede copiii regulat.
Eu încă mă interesez de sănătatea lui.
Faptul că am plecat nu înseamnă că mi-am dorit să-i fie rău.
Și faptul că îmi pasă de el nu înseamnă că trebuie să mă întorc.
Uneori încă mă simt vinovată.
Dar într-o dimineață, înainte să plec la serviciu, m-am oprit în fața oglinzii.
Purtam o bluză asemănătoare cu cea din ziua primului meu interviu.
M-am privit câteva secunde.
Și mi-am dat seama că nu mă mai întrebam dacă mă avantajează.
Nu mai auzeam în minte vocea lui Sorin.
O auzeam, în sfârșit, pe a mea.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, vocea aceea nu-mi cerea să fiu mai slabă, mai tăcută sau mai mică.
Îmi spunea doar:
— Hai. O să întârzii la serviciu.