Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai s-a uitat la telefon, apoi la mine.
— Nu caut case.
— Atunci de ce ai salvat-o?
— M-am uitat. Atât.
— Mihai, acum două săptămâni nici nu voiai să auzi de mutare.
A oftat și și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că mama mă sună în fiecare zi. Îmi trimite anunțuri, îmi spune cât costă casele, cât am lua pe apartamentul nostru… La un moment dat am vrut să văd dacă măcar are sens ce spune.
— Și are?
A ezitat.
Secunda aceea a fost suficientă.
— Doamne… chiar te gândești la asta.
— Nu am spus că vreau să plecăm.
— Dar te gândești.
— Andreea, mama îmbătrânește.
— Știu.
— Poate peste câțiva ani chiar o să aibă nevoie de mine.
— Și atunci o ajutăm.
— De la două sute și ceva de kilometri?
— Găsim o soluție. Dar nu vindem apartamentul, nu-mi las serviciul și nu mutăm copiii din școli pentru o problemă care nici măcar nu există acum.
Mihai s-a ridicat.
— Pentru tine totul e foarte simplu.
— Nu e simplu deloc.
— Ba da. Spui „nu” și gata.
— Da, Mihai. Uneori trebuie să spui „nu”.
S-a înroșit.
— Îmi pui ultimatum?
M-am ridicat și eu.
— Nu. Pun o limită. E diferență.
A rămas câteva secunde cu privirea la mine.
— Și dacă eu vreau să plec?
Întrebarea m-a speriat.
Dar n-am dat înapoi.
— Atunci avem o problemă mult mai mare decât mama ta.
S-a făcut liniște.
— Eu nu mă mut, am continuat. Nu vând apartamentul. Nu-mi las serviciul. Nu scot copiii din viața lor. Dacă mama ta are nevoie de ajutor, găsim soluții. Mergem mai des. Contribuim cu bani dacă apare o nevoie reală. Vorbești cu Iuliana și împărțiți responsabilitățile. Dar nu mai accept ca mama ta să hotărască ce facem noi cu familia noastră.
Mihai n-a răspuns.
A ieșit pe balcon.
Am rămas singură în sufragerie și, pentru prima dată, m-am întrebat serios dacă discuția aceea avea să ne rupă.
S-a întors după aproape jumătate de oră.
S-a așezat pe marginea canapelei.
— Știi de ce am salvat casa?
— De ce?
— Pentru că mi-e greu să-i spun nu.
Nu mă așteptasem la răspunsul ăsta.
— Toată viața a fost așa, a continuat. Dacă nu făceam ce voia, nu țipa neapărat. Se supăra. Nu vorbea cu mine. Îmi spunea că după câte sacrificii a făcut pentru mine, măcar atât puteam și eu.
S-a uitat la telefon.
— Și acum, când îmi spune că e singură, știu că Iuliana e acolo. Știu că nu e abandonată. Dar tot mă simt de parcă sunt un fiu rău.
Pentru prima dată după săptămâni întregi, furia mea s-a mai domolit.
Nu pentru că problema dispăruse.
Ci pentru că începeam să o înțeleg.
— Mihai, faptul că te simți vinovat nu înseamnă că ești vinovat.
A dat din cap.
— Știu.
— Nu cred că știi încă.
A zâmbit amar.
— Probabil că nu.
N-am rezolvat nimic în seara aceea.
Dar a fost prima discuție în care n-am mai vorbit despre case, apartamente sau orașe.
Am vorbit despre el.
Despre mama lui.
Și despre cât de greu îi era unui bărbat de peste patruzeci de ani să spună un cuvânt de două litere femeii care îl crescuse:
„Nu.”
Trei zile mai târziu, Viorica a sunat din nou.
Eram în bucătărie când Mihai a răspuns.
— Da, mamă.
Am încercat să nu ascult.
N-am reușit.
— Am văzut casa… Da, e frumoasă.
Pauză.
— Nu, nu am vorbit încă la bancă.
Am încremenit.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Mamă, stai puțin.
Viorica vorbea atât de tare încât îi auzeam vocea din telefon.
— Nu am spus că nu venim niciodată…
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Mihai s-a oprit.
S-a uitat la mine.
Apoi a închis ochii pentru o secundă.
— Nu. Stai. Nu asta voiam să spun.
Am rămas nemișcată.
— Nu ne mutăm, mamă.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi vocea Vioricăi a devenit mai ascuțită.
— Ce ți-a făcut femeia asta?
Mihai a inspirat adânc.
— Nu mi-a făcut nimic.
— De când ești cu ea, numai după cum cântă ea joci.
— Mamă…
— Familia nu mai înseamnă nimic pentru voi.
Mihai și-a strâns maxilarul.
— Tocmai pentru că familia înseamnă ceva nu-mi mut soția și copiii împotriva voinței lor.
Viorica a închis.
Mihai a rămas cu telefonul în mână.
— Ești bine? l-am întrebat.
— Nu.
Apoi, după câteva secunde:
— Dar o să fiu.
Nu a devenit peste noapte imun la vinovăție.
A doua zi era abătut.
După două zile aproape că a sunat-o să-și ceară scuze.
Nu pentru decizie.
Pentru faptul că avusese curajul s-o ia.
L-am lăsat să se lupte singur cu asta.
Nu puteam să-i cer să iasă de sub influența mamei lui și, în același timp, să-i spun eu ce trebuie să facă.
După aproape două săptămâni, Viorica ne-a sunat din nou.
De data asta era și Iuliana cu ea.
— Trebuie să lămurim odată prostia asta, a spus soacra mea.
Am pus telefonul pe masă.
— Bine.
— Eu nu v-am cerut nimic pentru mine. V-am spus ce ar fi mai bine pentru familie.
M-am uitat la Mihai.
El nu și-a mai coborât ochii.
— Mamă, ne-ai cerut să vindem apartamentul și să ne mutăm.
— Pentru binele vostru!
— Binele nostru îl hotărâm noi.
Viorica a tăcut o clipă.
Apoi Iuliana a intervenit:
— Mihai, mama îmbătrânește. Nu poate să rămână singură.
Am răspuns înaintea lui:
— Iuliana, tu stai la două străzi.
— Și eu am doi copii și serviciu.
Viorica a completat imediat:
— Exact. Iuliana are viața ei. Nu pot să-i cer să lase totul.
M-am uitat la ea.
— Dar mie puteți?
A rămas cu gura întredeschisă.
— Tu ești soția lui Mihai.
— Și?
— E normal să-ți urmezi soțul.
Atunci Mihai a intervenit.
— Nu, mamă.
Viorica s-a întors spre el.
— Cum adică nu?
— Andreea e soția mea. Nu omul care trebuie să-și lase serviciul, părinții și viața ca eu să nu mă simt vinovat față de tine.
Pentru câteva secunde n-a vorbit nimeni.
Cred că aceea a fost prima dată când Viorica a înțeles că discuția nu mai era între ea și mine.
Era între ea și fiul ei.
— Deci ea te-a întors împotriva mea.
Mihai a clătinat din cap.
— Nu sunt împotriva ta.
— Atunci vino acasă.
— Sunt acasă.
Replica aceea a schimbat ceva.
Nu la Viorica.
La mine.
Pentru prima dată, Mihai numise apartamentul nostru, viața noastră, familia noastră exact ceea ce erau.
Acasă.
Discuția s-a terminat prost.
Viorica a plâns.
Iuliana s-a supărat.
Mihai s-a simțit îngrozitor.
Dar nu și-a retras cuvintele.
În săptămânile următoare am încercat să transformăm conflictul într-o problemă concretă.
Ce îi lipsea de fapt Vioricăi?
Nu avea nevoie de cineva permanent lângă ea.
Se descurca singură.
Avea însă zile în care o durea spatele, cumpărături mai grele, drumuri la medic și, mai ales, mult prea multe ore în care casa era goală.
Mihai și Iuliana au discutat fără noi două.
Au stabilit că Iuliana se ocupă de urgențele care nu pot aștepta, fiind aproape.
Mihai merge mai des la mama lui și o sună regulat.
Iar dacă apar cheltuieli sau va fi nevoie vreodată de ajutor permanent, le împart amândoi.
Nu eu.
Nu Iuliana.
Nu Mihai singur.
Amândoi, ca doi copii adulți ai aceleiași mame.
Viorica n-a fost încântată.
O vreme a vorbit puțin cu noi.
Apoi a început din nou să răspundă.
Nu și-a cerut scuze.
Nici nu s-a transformat brusc într-o soacră care mă sună să-mi spună cât de mult mă apreciază.
Și, sincer, nici nu aveam nevoie.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică eram iar la ea.
Beam cafea în bucătărie.
La un moment dat, Viorica a oftat și a spus:
— Păcat totuși. Casa aia pe care ți-am trimis-o era foarte frumoasă.
Altădată m-aș fi încordat.
M-aș fi uitat la Mihai și aș fi așteptat să văd dacă iar mă lasă singură în fața ei.
De data asta nici n-am apucat.
— Mamă, am discutat.
Atât.
Viorica a strâns buzele.
— Bine, bine.
Și a schimbat subiectul.
M-am uitat la Mihai.
El și-a văzut liniștit de cafea.
Atunci am înțeles că nu câștigasem o luptă cu soacra mea.
Nici nu asta fusese miza.
Învățasem ceva mult mai important: părinții merită ajutor, grijă și respect, dar iubirea pentru ei nu poate fi construită din sacrificarea unei alte familii.
Iar uneori, ca să-ți aperi casa, nu trebuie să ridici vocea și nici să trântești ușa.
Trebuie doar ca, atunci când cineva încearcă din nou să hotărască în locul vostru, omul de lângă tine să nu-și mai coboare privirea.