Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Andreea are nevoie de casa asta acum?
Am repetat cuvintele încet.
Mariana și-a dat seama imediat ce spusese.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
Andreea s-a uitat la mama ei.
— Mamă…
— Ce? a izbucnit Mariana. Ne învârtim de luni de zile în jurul aceleiași discuții!
Apoi s-a întors spre mine.
— Andreea stă înghesuită, plătește o chirie enormă, are un copil și nu poate lua creditul de care are nevoie. Tu stai singură în patru camere.
— Și?
— Și mi se pare absurd!
Am privit-o câteva secunde.
— Ce anume e absurd? Că locuiesc în casa mea?
— Că nu vrei să vezi realitatea.
— O văd foarte bine acum.
Andreea s-a apropiat.
— Mătușă, nimeni nu vrea să te dea afară.
— Atunci explicați-mi planul.
— Nu există niciun plan.
— Ba există. Îl aud de luni întregi. Eu vând casa. Îmi cumpăr o garsonieră. Îmi rămân niște bani. Și după?
Niciuna n-a răspuns.
M-am uitat la Andreea.
— După ce fac cu banii?
— Sunt banii tăi.
— Știu. Te întreb ce v-ați imaginat voi.
A coborât privirea.
Și tăcerea ei mi-a răspuns înaintea cuvintelor.
— Ne-am gândit… a început ea, că poate ne-ai putea ajuta cu avansul pentru un apartament.
Mariana a intervenit:
— Nu să-i dai! S-o împrumuți. Sau să găsiți voi o variantă.
Am râs scurt.
— „Să găsim noi.”
— Nu mai întoarce fiecare cuvânt!
— Mariana, eu nu v-am cerut să-mi găsiți garsonieră. Nu v-am spus că nu mai pot întreține casa. Nu v-am cerut să decideți ce fac cu banii mei.
— Dar suntem familie!
— Exact.
M-am uitat la Andreea.
— Și tocmai pentru că suntem familie, puteați să veniți și să spuneți: „Avem o problemă. Ne poți ajuta?”
Andreea avea ochii umezi.
— Mi-a fost rușine.
— Și ți s-a părut mai puțin rușinos să-mi explici că propria mea casă e prea mare pentru mine?
N-a răspuns.
Mariana și-a luat geanta.
— Hai să plecăm.
— Da, am spus. Cred că e mai bine.
Sora mea s-a întors spre mine.
— O să regreți când o să fii bătrână și singură aici.
Asta a fost ultima lovitură.
Dar de data asta n-am ridicat vocea.
— Mariana, am 63 de ani, nu sunt un colet pe care trebuie să-l mutați din timp într-o cutie mai mică.
Andreea a închis ochii.
— Mătușă…
— Eu poate voi vinde casa într-o zi. Poate la 70 de ani. Poate la 80. Poate anul viitor, dacă eu ajung la concluzia că asta vreau.
Am arătat spre podea.
— Dar până atunci, aici este casa mea. Iar bătrânețea mea nu este planul vostru locativ.
Au plecat.
Am rămas în bucătărie și am șters cafeaua vărsată de Mariana.
Mileul alb rămăsese pătat.
M-am uitat la pata aceea mult timp.
Poate pentru că semăna prea bine cu ce se întâmplase între noi.
Nu distrus.
Dar nici ca înainte.
În săptămânile următoare, Mariana nu m-a sunat.
Nici Andreea.
Prima duminică a fost ciudată.
A doua a fost mai grea.
Începusem să mă întreb dacă nu cumva fusesem prea dură.
Apoi mă opream și îmi aminteam un lucru simplu:
nu le refuzasem ajutorul.
Nici măcar nu ajunseseră să mi-l ceară.
Îmi ceruseră să-mi schimb viața pentru ca lor să le fie mai ușor să și-o rezolve pe a lor.
Era o diferență enormă.
Au trecut aproape trei luni până când Andreea a venit din nou.
Singură.
Am văzut-o de la fereastră.
Ținea o sacoșă cu mere.
Exact ca mama ei.
Am deschis poarta.
— Pot să intru?
— Intră.
Ne-am așezat în bucătărie.
Pentru câteva minute am vorbit despre nimic.
Apoi Andreea a spus:
— Am venit să-mi cer iertare.
Am rămas tăcută.
— Nu pentru că avem nevoie de bani.
— Bine.
— Serios.
A tras aer în piept.
— M-am gândit mult la ce ai spus.
— Și?
— Ai avut dreptate.
N-am spus nimic.
— La început chiar eram îngrijorată pentru tine, a continuat. După unchiul Ilie… când te-am văzut singură aici…
A făcut o pauză.
— Dar după aceea am început să mă gândesc că, dacă tot ai vinde cândva, poate ne-ai ajuta și pe noi.
— Și „cândva” a devenit „acum”.
A dat din cap.
— Da.
— Iar eu am devenit problema care stătea între voi și soluție.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Sună îngrozitor când o spui așa.
— Pentru că a fost îngrozitor când am simțit-o.
A dat din cap.
— Știu.
Pentru prima dată n-a încercat să-mi explice cât de greu îi este ei.
Nu mi-a vorbit despre chirie.
Nu mi-a vorbit despre bancă.
Nu mi-a vorbit despre copil.
Doar a spus:
— M-ai ajutat toată viața și am început să mă port de parcă ajutorul tău mi se cuvine.
Replica aceea a schimbat ceva.
Nu a reparat totul.
Dar a schimbat ceva.
— Dacă veneai la mine și-mi spuneai că ai nevoie de ajutor, poate te ajutam, i-am spus.
M-a privit surprinsă.
— Serios?
— Poate. Cât puteam. Fără să-mi vând casa.
A început să plângă.
— N-am vrut să te fac să crezi că aștept să…
S-a oprit.
N-a putut termina.
— Știu ce vrei să spui.
Am stat de vorbă aproape două ore.
Nu i-am promis bani.
Nu i-am promis casa.
Nu i-am promis nimic.
Și, pentru prima dată după multă vreme, Andreea a plecat fără să mă întrebe câte camere folosesc.
Cu Mariana a fost mai greu.
Ea nu și-a cerut scuze.
Când am vorbit în cele din urmă, mi-a spus:
— Eu tot cred că o garsonieră ar fi mai practică.
Am râs.
— Și eu cred că ți-ar sta bine cu părul scurt. Dar nu vin în fiecare duminică să te tund.
A tăcut.
— Nu e același lucru.
— Ba este. Amândouă sunt lucruri pe care le hotărăște persoana care trăiește cu ele.
N-a fost încântată.
Dar n-a mai deschis subiectul.
Au trecut luni.
Casa a rămas așa cum era.
Eu am rămas în ea.
Mi-am reparat singură câteva lucruri.
Am chemat un om să verifice acoperișul.
Am schimbat un robinet.
Primăvara am pus roșii în grădină și am văruit pomii, exact cum făceam în fiecare an.
Nu pentru a demonstra ceva.
Ci pentru că asta era viața mea.
Andreea a început să vină din nou.
Mai rar decât înainte.
Dar altfel.
Într-o după-amiază m-a ajutat în grădină și, când am intrat să bem cafea, s-a uitat spre camera dinspre curte.
Pentru o secundă am simțit vechea încordare.
Apoi a spus:
— Îmi place mult camera asta.
Am zâmbit.
— Și mie.
Atât.
N-a întrebat cât valorează.
N-a spus că e prea mare.
N-a pomenit garsoniera.
Atunci am știut că măcar ceva înțelesese.
Nu știu cât voi mai locui în casa aceasta.
Poate într-o zi chiar va deveni prea mult pentru mine.
Poate voi fi eu cea care va pune cheia pe masă și va spune că vreau ceva mai mic.
Dar dacă ziua aceea vine, alegerea va fi a mea.
Pentru că a ajuta un om nu înseamnă să-i explici de ce trebuie să renunțe la ceea ce are ca să-ți fie ție mai ușor.
Iar iubirea nu înseamnă să începi să împarți viața cuiva înainte ca omul acela să fi terminat de trăit-o.
Casa mea are patru camere.
Uneori sunt prea tăcute.
Uneori mi-e dor de Ilie atât de tare încât aș da toate camerele doar să-l mai aud o dată strigându-mă din pridvor.
Dar sunt încă aici.
Sunt sănătoasă.
Sunt în stare să-mi port singură de grijă.
Și am învățat ceva ce n-aș fi crezut că trebuie să-i explic vreodată propriei familii:
mai bine singură în casa mea decât tolerată într-un colț de lume cumpărat cu umilința mea.