Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Dar ea nu va intra aici ca nora mea.
Am rămas cu mâna pe clanță.
În urmă cu câțiva ani, probabil aș fi încercat s-o liniștesc.
I-aș fi spus că Irina o respectă. Că e un om bun. Că trebuie doar să-i dea o șansă.
De data asta n-am mai făcut-o.
— Atunci n-o să intru nici eu.
Mama s-a uitat la mine de parcă o lovisem.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit.
— Eu sunt mama ta!
— Știu. Iar Irina este soția mea.
— Și pentru ea îți abandonezi părinții?
— Nu vă abandonez. Dar nu pot veni aici la masă și apoi să mă întorc acasă la femeia căreia i-ai interzis să intre pe ușă.
Tata s-a ridicat.
— Cătălin, hai să nu spunem lucruri la nervi.
— Nu sunt la nervi, tată.
Și tocmai asta era diferit.
Nu țipam.
Nu amenințam.
Doar spuneam, în sfârșit, ceva ce ar fi trebuit să spun cu mult timp înainte.
— Am greșit că am ascuns căsătoria. Știu asta. Dar am ascuns-o pentru că patru ani am încercat să vă împac pe toți și n-am avut curaj să pun o limită.
Mama și-a încrucișat brațele.
— Așa te-a învățat ea să vorbești?
Am dat din cap.
— Uite. Exact asta.
— Ce?
— Orice decizie pe care o iau și nu-ți place devine imediat ideea Irinei. Parcă eu nu sunt în stare să hotărăsc nimic singur.
— Înainte nu erai așa.
— Înainte spuneam mai des ce voiai tu să auzi.
Mama n-a răspuns.
Mi-am luat geaca și am plecat.
Tata a venit după mine în curte.
— Ai greșit că nu ne-ai spus, a zis.
— Știu.
— Trei luni, Cătălin…
— Știu, tată.
A oftat.
— Dar și maică-ta a împins prea mult.
M-am uitat spre el.
— Atunci spune-i și ei.
A rămas tăcut.
Și am înțeles de unde învățasem eu să evit conflictele.
În seara aceea i-am povestit Irinei tot.
Nu m-a felicitat.
Nu mi-a spus că în sfârșit „am ales-o pe ea”.
A stat pe canapea și m-a ascultat.
— N-ar fi trebuit să ajungem aici, a spus.
— Știu.
— Și nici n-ar fi trebuit să ne căsătorim pe ascuns.
— Știu și asta.
— Eu nu vreau să fii certat cu părinții tăi din cauza mea.
M-am așezat lângă ea.
— Nu sunt certat cu ei din cauza ta. Sunt certat cu ei pentru că eu am lăsat patru ani lucrurile nespuse.
Asta era partea pe care începeam s-o înțeleg.
Mama greșise.
Dar și eu greșisem.
De fiecare dată când îi spusesem Irinei „mai ai răbdare”, îi ceream ei să suporte ceva ce eu nu aveam curaj să opresc.
Au urmat luni ciudate.
Nu ne-am mai dus duminica la ai mei.
Crăciunul l-am petrecut acasă.
Tata îmi trimitea din când în când câte un mesaj:
„Ce faceți?”
Îi răspundeam.
Uneori mă suna.
Cu mama era altceva.
Săptămâni întregi n-am vorbit.
Apoi a început să mă sune pentru lucruri mărunte.
— Ai plătit asigurarea la mașină?
Sau:
— Am făcut zacuscă. Vrei un borcan?
Nu vorbea despre Irina.
Eu nu mă prefăceam că nu există problema.
— Dacă vrei să ne vedem, venim amândoi.
Atunci schimba subiectul.
Într-o seară, Irina m-a întrebat:
— Dacă mama ta nu mă va accepta niciodată?
Nu știam ce răspuns să-i dau.
— Atunci relația mea cu ea va arăta altfel.
— Nu vreau asta pentru tine.
— Nici eu. Dar nici nu pot să te las pe tine în afara familiei ca să păstrez eu aparența că totul e bine.
Pentru prima dată, cred că Irina a înțeles că nu mai așteptam ca ea să câștige aprobarea mamei.
Mama trebuia să decidă singură ce face.
A trecut aproape jumătate de an.
Apoi eu și Irina am aflat că vom avea un copil.
Am fost fericiți.
Dar primul lucru pe care l-a spus Irina după ce am ieșit de la medic m-a durut.
— Cum le spui părinților tăi?
Nu „cum le spunem”.
„Cum le spui.”
Atât de mult se rupsese relația.
L-am sunat întâi pe tata.
A tăcut câteva secunde.
Apoi vocea i s-a schimbat.
— O să fiu bunic?
— Da.
A început să râdă.
După aceea a întrebat:
— Pot să-i spun mamei?
— Da.
Mama nu m-a sunat în ziua aceea.
Nici a doua zi.
În a treia seară a venit la ușa noastră.
Avea o pungă cu portocale în mână.
Când am deschis, părea că nu știe ce să facă.
— Bună.
— Bună, mamă.
S-a uitat peste umărul meu.
Irina apăruse în hol.
Mama a rămas nemișcată.
— Bună, Irina.
— Bună ziua.
Au trecut câteva secunde.
Apoi mama a ridicat ușor punga.
— Am adus niște portocale.
Era probabil cea mai stângace ofertă de pace din istoria familiei noastre.
Irina s-a dat la o parte.
— Intrați.
Mama a pășit pentru prima dată în apartamentul nostru de când eram căsătoriți.
S-a uitat în jur.
Apartament mic.
Mobilă luată în rate.
Uscător de rufe într-un colț al sufrageriei.
Borcanul cu murături pe balcon.
Nimic din viața aceea nu era spectaculos.
Dar era a noastră.
Ne-am așezat.
Primele minute au fost cumplite.
Mama întreba de medic.
Irina răspundea.
Eu mă uitam când la una, când la cealaltă.
Până când mama a pus ceașca jos.
— Irina, eu trebuie să-ți spun ceva.
Irina a rămas nemișcată.
— Am fost nedreaptă cu tine.
Niciunul dintre noi n-a spus nimic.
Mama și-a strâns mâinile.
— Am crezut că știu ce este bine pentru băiatul meu.
A zâmbit amar.
— De parcă băiatul meu n-ar avea treizeci și șase de ani.
Irina și-a coborât privirea.
— M-am gândit prea mult la oameni. La rude. La ce o să spună. La ce familie ai, ce serviciu ai, cum o să arate nunta…
S-a oprit.
— Și prea puțin la cum îl faci pe el să se simtă.
Apoi s-a uitat direct la Irina.
— Mi-a fost frică că băiatul meu „coboară”.
A făcut o pauză.
— Acum îmi e rușine că am putut gândi așa.
Irina n-a alergat s-o îmbrățișeze.
N-a spus „nu-i nimic”.
Pentru că fusese ceva.
— M-ați făcut să mă simt mică de multe ori, a spus.
Mama a dat încet din cap.
— Știu.
— Am ajuns să-mi fie frică înainte să mergem la dumneavoastră.
Mama și-a șters obrazul.
— Știu.
— Și nu pot să mă prefac că toate astea dispar pentru că vom avea un copil.
— Nu-ți cer asta.
Irina a privit-o mult.
Apoi i-a împins paharul cu apă puțin mai aproape.
— Eu nu v-am luat băiatul.
Mama și-a ridicat ochii.
— Eu doar l-am iubit.
Mama a început să plângă.
Dar Irina nu i-a promis nimic.
Și cred că tocmai de aceea conversația aceea a contat.
Nu a fost o împăcare de film.
A fost doar prima dată când mama a intrat în casa noastră fără să creadă că trebuie să hotărască dacă Irina merită să fie acolo.
Lucrurile s-au reparat încet.
Mama a început să vină din când în când.
La început suna înainte.
Apoi a început s-o sune direct pe Irina.
Prima dată când am văzut numele mamei pe telefonul soției mele, m-am uitat speriat.
— Ce vrea?
Irina a ridicat din umeri.
— O rețetă.
— Ce rețetă?
— Cozonacul meu.
Am izbucnit amândoi în râs.
— Ăla care „la voi se face altfel”?
— Exact ăla.
Nu, mama nu s-a transformat peste noapte.
Mai scăpa câte o observație.
Mai începea câte o propoziție cu „eu în locul vostru…”.
Dar acum se oprea uneori singură.
Iar eu nu mai așteptam ca Irina să răspundă.
Dacă era nevoie, spuneam eu:
— Mamă, asta hotărâm noi.
Tata venea mai des.
Într-o duminică, stăteam toți patru la masa noastră când s-a uitat la mine și a spus:
— Până la urmă tot ai făcut nunta cum ai vrut.
— N-am făcut nuntă.
— Tocmai.
Am râs.
Mama a ridicat ochii din farfurie.
— Puteați măcar să ne spuneți.
De data asta n-am fugit de partea mea de vină.
— Da. Trebuia.
Irina s-a uitat la mine.
— Trebuia.
— Și îmi pare rău.
Mama a dat încet din cap.
Nu mi-a spus că mă iartă.
Nici eu nu i-am cerut să uite.
Dar era suficient că puteam spune adevărul fără să ne mai pedepsim unii pe alții pentru el.
Mult timp am crezut că problema mea era să aleg între mama și Irina.
Nu era.
Nu trebuia să aleg pe cine iubesc.
Trebuia să înțeleg unde se termină rolul meu de fiu și unde începe responsabilitatea mea de soț.
Mama nu și-a pierdut băiatul când m-am căsătorit.
Dar eu aproape îmi pierdusem căsnicia încercând să rămân băiatul care nu o supără niciodată.