Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.
Mariana și-a ridicat bărbia.
— Spune.
Radu a rămas o clipă în picioare, cu mâna sprijinită de spătarul scaunului.
Eu nu respiram.
O parte din mine se pregătea deja pentru replica pe care o auzisem de atâtea ori.
„Lasă, Irina, că așa e mama.”
Dar Radu s-a uitat direct la ea.
— Gata.
Mariana a clipit.
— Poftim?
— Irina nu e obligată să dea examen în fiecare Crăciun.
Soacra mea a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce examen? Eu doar am spus că…
— Nu, mamă. Nu doar ai spus.
Vocea lui Radu nu era ridicată.
Tocmai de aceea cred că a surprins-o atât de tare.
— Anul trecut a stat două zile în bucătărie. Ai gustat și primul lucru pe care l-ai spus a fost că sarmalele nu sunt ca ale tale.
— Pentru că nu erau.
— Exact.
Mariana s-a încruntat.
— Dacă nu mai am voie nici să spun adevărul…
— Nu despre adevăr e vorba. Orice face Irina, găsești ceva. Dacă gătește, nu gătește ca tine. Dacă cumpără ceva, e comodă. Dacă face mai puțin, nu respectă tradiția.
Mariana s-a uitat spre mine.
— Deci despre mine vorbiți voi doi.
— Vorbim despre noi, a răspuns Radu. Pentru că asta este casa noastră.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
Nu pentru că spusese ceva extraordinar.
Ci pentru că ar fi trebuit să aud cuvintele astea cu ani în urmă.
Mariana și-a desfăcut paltonul.
— Eu am venit să petrec Ajunul cu familia mea, nu să fiu pusă la zid.
— Nu te pune nimeni la zid.
— Ba exact asta faceți.
A arătat spre mine.
— De când e cu tine, nu mai pot să spun nimic propriului meu copil.
Am simțit furia urcându-mi din nou în piept, dar înainte să răspund, Radu a intervenit.
— Irina nu mi-a spus ce să zic.
— Sigur.
— Mamă, uită-te la masa asta.
Mariana s-a uitat.
— Ce-i cu ea?
— Irina a muncit pentru toate astea. Și tu ai intrat pe ușă și primul lucru pe care l-ai întrebat a fost de ce n-a făcut sarmale.
— Pentru că e Ajunul!
Atunci am vorbit și eu.
— Nu sarmalele sunt problema, doamna Mariana.
S-a întors spre mine.
— Atunci care e?
Am lăsat prosopul pe blat.
— Că de ani întregi ajung să urăsc zilele dinaintea Crăciunului pentru că știu că, indiferent ce fac, o să găsiți ceva greșit.
Mariana m-a privit lung.
— Eu nu te-am pus să faci nimic.
Aproape că am râs.
— Nu. Doar mi-ați explicat în fiecare an ce trebuie să fac și apoi mi-ați spus ce n-am făcut bine.
— Așa am crescut eu. De sărbători se muncește.
— Știu.
— Mama mea începea cu o săptămână înainte.
— Și poate îi plăcea.
Mariana s-a oprit.
— Mie nu-mi mai place, am continuat. Vreau să mă bucur și eu de Crăciun. Nu să ajung în Ajun atât de obosită încât să-mi doresc doar să se termine.
Pentru prima dată nu a avut imediat un răspuns.
Apoi și-a luat geanta.
— Foarte bine.
Radu a oftat.
— Mamă…
— Nu. Am înțeles.
Și-a tras paltonul mai bine pe umeri.
— Dacă asta e casa voastră și astea sunt valorile voastre, eu nu mai am ce căuta aici.
În alți ani, Radu s-ar fi ridicat imediat.
Ar fi mers după ea.
Ar fi încercat să împace pe toată lumea.
De data asta a rămas pe loc.
— Eu vreau să rămâi.
Mariana s-a oprit.
— Dar vreau să rămâi fără s-o jignești pe Irina.
— Deci eu sunt problema.
— Problema e felul în care vorbești cu ea.
— E același lucru.
— Nu, mamă. Nu e.
Mariana a deschis ușa.
Pentru o clipă am crezut că se va întoarce.
N-a făcut-o.
A plecat.
Radu a închis ușa după ea și a rămas cu mâna pe clanță.
— Îmi pare rău, am spus.
S-a întors.
— Pentru ce?
— E mama ta.
— Tocmai.
S-a apropiat de mine.
— Și trebuia să-i spun asta de mult.
Nu ne-am simțit victorioși.
Asta m-a surprins.
Nu era nicio satisfacție în faptul că Mariana plecase supărată.
Era doar o liniște stranie după ani întregi în care eu mă pregătisem pentru fiecare Crăciun ca pentru un examen.
Am pus friptura pe masă.
Am tăiat cozonacul cumpărat.
Și am mâncat.
Fără sarmale.
Fără tobă.
Fără caltaboș.
Și, culmea, Crăciunul a venit oricum.
Mai târziu, după ce casa s-a liniștit, telefonul lui Radu a vibrat.
Mesaj de la Mariana.
Era lung.
Foarte lung.
Despre respect.
Despre sacrificiile unei mame.
Despre tradițiile care dispar.
Și, bineînțeles, despre mine.
„Nevasta ta te-a schimbat.”
Radu a citit până la capăt.
— Nu trebuie să-i răspunzi acum, i-am spus.
— Ba da.
A început să scrie.
Nu m-am uitat peste umărul lui.
După câteva secunde mi-a întins telefonul.
Scrisese:
„Nu Irina m-a schimbat. Eu trebuia să spun asta de mult.”
Atât.
— Trimite, am spus.
— Ești sigură?
Am zâmbit.
— De ce mă întrebi pe mine?
A rămas puțin surprins.
Apoi a zâmbit și el.
— Corect.
A apăsat singur.
În zilele următoare, Mariana n-a răspuns.
Radu a suferit mai mult decât ar fi recunoscut.
De câteva ori l-am văzut cu telefonul în mână.
Nu l-am împins nici s-o sune, nici să nu o sune.
Era relația lui cu mama lui.
Limita trebuia să fie și a lui, nu doar a mea.
În a treia zi a sunat-o.
— Ce faci, mamă?
Nu știu exact ce i-a răspuns.
Am auzit doar partea lui.
— Nu, nu sun ca să-mi cer scuze pentru ce am spus.
Pauză.
— Sun pentru că ești mama mea și vreau să știu dacă ești bine.
Altă pauză.
— Și noi suntem bine.
Au vorbit câteva minute.
Nu s-au împăcat ca în filme.
Mariana nu și-a cerut scuze.
Radu nu și-a retras cuvintele.
Dar au început, încet, să vorbească din nou.
În lunile care au urmat, ceva s-a schimbat și între mine și Radu.
Nu devenise omul care se certa cu mama lui pentru orice.
Nici nu voiam asta.
Doar că atunci când Mariana făcea câte o observație la adresa mea, nu mai aștepta să ajung eu la capătul răbdării.
— Mamă, lasă.
Uneori erau suficiente două cuvinte.
A venit și Crăciunul următor.
În dimineața de Ajun, soneria a sunat.
Când am deschis, Mariana era în fața ușii cu o sacoșă mare în mână.
— Bună ziua.
— Bună.
Mi-a întins sacoșa.
Era grea.
— Ce aveți aici?
— Sarmale.
M-am uitat la ea.
Mariana și-a dat ochii peste cap.
— Le-am făcut eu. Să nu mai avem discuții.
Pentru o secundă nu am știut dacă să râd sau să mă supăr.
Am ales să râd.
— Perfect. Puneți-le pe masă.
A intrat.
N-am primit scuze.
Nici eu nu i-am cerut.
În anul acela eu am făcut friptura și salata de boeuf.
Mariana a adus sarmalele.
Cozonacul l-am cumpărat din același loc.
Radu a strâns masa.
Și nimeni n-a mai dat note mâncării.
Atunci am înțeles că nu tradiția fusese vreodată problema.
Sarmalele puteau rămâne.
Cozonacul putea rămâne.
Masa de Ajun putea rămâne.
Singurul obicei care trebuia să dispară era acela în care eu mă epuizam ca să demonstrez că merit să stau la propria mea masă.