După paisprezece ani departe de casă, m-am întors în orașul din Buzău în care crescusem, convins că acolo îmi voi găsi liniștea. Mama m-a întâmpinat în poartă cu o singură propoziție: „Acum ți-ai găsit să vii?” În aceeași seară, fratele meu mi-a spus ce se întâmplase când tata murise, iar a doua zi am întâlnit-o pe femeia pe care o lăsasem în urmă fără măcar să am curajul să-mi iau rămas-bun. Când am întrebat-o dacă pot să-i explic, mi-a răspuns: „Nu. Dar poți să auzi.”

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Te-am așteptat doi ani. Și nu asta e partea pe care trebuie s-o auzi.

Am rămas nemișcat.

Irina și-a coborât privirea spre mâinile ei.

— În primul an îmi spuneam că muncești. Că îți e greu. Că strângi bani și o să vii.

N-am spus nimic.

— După aceea ai început să răspunzi tot mai rar. La două zile. La o săptămână. Uneori după o lună.

— Știu.

— Nu, nu știi.

S-a întors spre mine.

— Pentru că tu vedeai doar mesajele. Eu trăiam aici.

Am coborât privirea.

— Mama ta mă întreba dacă am vorbit cu tine. Cătălin mă întreba dacă știu când vii. Vecinele mă întrebau dacă mai suntem împreună. Și eu le spuneam tuturor că ești ocupat.

A zâmbit amar.

— Te apăram în timp ce tu dispăreai.

M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi înjurat.

— Irina…

— Oamenii din oraș au înțeles că m-ai lăsat înainte să accept eu.

Și-a strâns buzele.

— Știi cum e să te doară și să te și vadă toți?

Nu știam ce să-i răspund.

— N-am avut curaj, am spus într-un târziu.

— Să ce?

— Să-ți spun că nu știam când mă întorc. Apoi a trecut prea mult timp și mi-a fost rușine.

Irina m-a privit lung.

— Tu mereu ai confundat rușinea cu tăcerea. Și ai crezut că dacă taci, trece.

Propoziția aceea m-a lovit în piept.

Pentru că nu era doar despre ea.

Era despre tata.

Despre mama.

Despre Cătălin.

Despre toate telefoanele la care răspunsesem cu „te sun eu” și toate lunile care trecuseră după ele.

— Îmi pare rău.

— Te cred.

Am ridicat ochii.

Nu mă așteptasem.

— Dar faptul că îți pare rău nu-mi dă înapoi anii ăia.

— Știu.

— Sper că acum chiar știi.

Am stat câteva minute în tăcere.

Înainte să plece, am întrebat:

— Mai pot să te văd?

Irina și-a luat sacoșa.

— Poate.

Apoi s-a uitat la mine.

— Dar să nu confunzi faptul că te-am ascultat cu faptul că te-am așteptat până acum.

Am dat din cap.

— N-o să confund.

De data asta am privit-o plecând.

N-am fugit de moment.

În zilele următoare am rămas la mama.

Nu știam cât.

Poate o săptămână.

Poate o lună.

Pentru prima dată după ani întregi, nu voiam să-mi fac un plan de plecare înainte să înțeleg de ce venisem.

Într-o dimineață l-am găsit pe Cătălin în curte.

Repara o bucată din gard.

Am luat o pereche de mănuși și m-am apropiat.

— Cu ce te ajut?

S-a uitat la mine.

— Te pricepi?

— Nu.

— Atunci ține scândura.

Am ținut-o.

Atât.

A doua zi am tăiat niște crengi.

În alta am mers după materiale.

Cătălin vorbea puțin.

Eu nu-l forțam.

Până într-o după-amiază când a lăsat lopata jos.

— Să nu crezi că dacă ai venit și dai două ture prin ogradă, gata, suntem frați ca înainte.

— Nu cred.

— Atunci de ce faci toate astea?

M-am sprijinit de gard.

— Pentru că nu mai pot trăi ca și cum n-am distrus nimic.

S-a uitat la mine.

— Și acum ai venit să repari?

— Să încerc.

— Tata nu-l mai repari.

Am simțit că mi se taie respirația.

— Știu.

A vrut să plece.

— Cătălin.

S-a întors.

— Cât ai împrumutat atunci?

Fața i s-a schimbat.

— Lasă.

— Nu las. Vreau să-ți dau partea mea.

A râs scurt.

— Vezi? Tot acolo te duci.

— Unde?

— La bani.

N-am înțeles.

Cătălin s-a apropiat.

— Banii îi rezolvăm. I-am rezolvat și atunci. Eu aveam nevoie de fratele meu când tata murea.

Am rămas fără cuvinte.

— Nu de transferul tău făcut după trei săptămâni. De tine.

— Îmi pare rău.

— Știu că-ți pare.

Și-a luat lopata.

— Dar nu știu încă ce să fac cu asta.

A plecat.

Nu m-a iertat.

Și, ciudat, faptul că nu m-a iertat imediat m-a făcut să înțeleg că poate pentru prima dată făceam lucrurile cum trebuie.

Nu venisem să primesc iertarea lor.

Venisem să-mi asum ce făcusem.

Cu mama era și mai greu.

Nu mă certa.

Aș fi preferat uneori să o facă.

Îmi punea mâncare.

Mă întreba dacă vreau cafea.

Îmi spunea unde găsesc prosoapele.

Se purta cu mine ca și cum eram un musafir pe care îl cunoștea foarte bine.

Într-o seară curăța fasole verde la masa din bucătărie.

M-am așezat lângă ea.

— Dă-mi și mie.

Mi-a împins un castron.

Am lucrat câteva minute fără să vorbim.

Apoi mama a spus:

— Să știi că eu te-am apărat mereu.

M-am oprit.

— În fața lui Cătălin. În fața lui taică-tu. În fața vecinelor.

A rupt capătul unei păstăi.

— Le spuneam că muncești. Că ești departe. Că nu poți veni de fiecare dată.

A tăcut.

— Și m-am simțit proastă.

M-am uitat la mâinile ei.

Nu știu cum nu le observasem până atunci.

Umflate la încheieturi.

Crăpate.

Îmbătrânite.

Trimisesem bani pentru medicamente, pentru geamuri, pentru reparații.

Dar mâinile mamei mele nu le mai văzusem de ani întregi.

— Îmi pare rău, mamă.

A lăsat cuțitul jos.

— Știu.

M-am uitat la ea.

— Dar?

— Dar răul făcut din lipsă tot rău rămâne.

Am dat din cap.

— Știu.

— Nu. Acum începi să știi.

A doua zi am mers împreună la cimitir.

La mormântul tatei n-am avut niciun discurs.

Nici n-aș fi știut ce să spun.

Am schimbat apa florilor.

Am curățat câteva frunze uscate.

Mama a stat lângă mine.

La plecare, m-a întrebat:

— Mai stai?

Era prima dată când mă întreba.

— Dacă mă mai suporți.

S-a uitat înainte.

— Nu te-am dat afară nici când ai venit.

Pentru mama, aproape că era o declarație de dragoste.

Am rămas.

Au trecut câteva săptămâni.

Apoi două luni.

Mi-am găsit de lucru în zonă. Nu câștigam cât în București, dar pentru prima dată după multă vreme nu mă trezeam dimineața întrebându-mă unde trebuie să fug.

Cu Cătălin lucrurile s-au schimbat încet.

Într-o sâmbătă m-a sunat.

— Unde ești?

— Acasă.

— Vino până la mine. Am de mutat un dulap.

Am zâmbit.

— Și nu găsești pe nimeni mai priceput?

— Ba da. Dar ești mai ieftin.

A fost prima glumă pe care mi-a făcut-o după ce mă întorsesem.

N-am spus nimic despre asta.

M-am dus să mut dulapul.

Pe Irina am mai întâlnit-o de câteva ori.

Nu ne-am întors la ce fusese.

Nici nu încercam.

Avea viața ei, oamenii ei, anii ei în care eu nu existasem.

Într-o după-amiază am băut o cafea.

La plecare m-a întrebat:

— Și? Mai pleci?

M-am gândit puțin.

— Probabil o să mai plec uneori. Cu muncă, cu treburi. Nu știu ce-o să fie peste câțiva ani.

A ridicat o sprânceană.

— Frumos răspuns.

Am zâmbit.

— Dar dacă plec, de data asta nu mai dispar.

Irina m-a privit câteva secunde.

— Atât să faci.

N-a fost o promisiune.

Nici iertare.

Dar era mai mult decât meritam să cer.

Au trecut aproape șase luni de când m-am întors.

Casa mamei nu s-a transformat într-un loc magic.

Cătălin încă mai are momente în care se închide când vorbim despre tata.

Mama încă mai răspunde uneori rece când o întreb de anii în care am lipsit.

Iar unele lucruri nu cred că vor fi vreodată exact ca înainte.

Poate nici nu trebuie.

Într-o dimineață eram la cafea când mi-a sunat telefonul.

Mama.

Era plecată în piață.

Cu ani în urmă, poate aș fi lăsat telefonul să sune și mi-aș fi spus că o sun mai târziu.

M-am uitat la numele ei pe ecran.

Și am răspuns imediat.

— Da, mamă?

— Am uitat lista acasă. Uită-te și spune-mi ce mai scrie pe ea.

Am găsit hârtia pe frigider și am început să-i citesc.

Cartofi.

Morcovi.

Ulei.

Detergent.

Lucruri mărunte.

Nimic important.

Și poate tocmai asta era important.

M-am întors acasă crezând că aveam nevoie de liniște.

De fapt, aveam nevoie să nu mai fug.

Nu știu dacă paisprezece ani pot fi recuperați.

Dar știu că, pentru prima dată după paisprezece ani, când mama mă sună, răspund.