Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu un cârlig de rufe în mână și m-am uitat la Mariana.
— Ce ați făcut greșit?
A tras scaunul de plastic și s-a așezat.
— Stai și tu.
Am lăsat ligheanul jos și m-am așezat în fața ei.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic. Învârtea ceașca între palme și privea spre vița-de-vie.
— Știi de ce mă bag în toate?
— Nu.
— Pentru că asta a fost casa mea treizeci și ceva de ani. Eu știam unde e fiecare lucru, ce trebuie cumpărat, ce trebuie făcut. Taică-su venea de la serviciu și mă întreba pe mine de toate. Sorin la fel.
S-a oprit.
— Și după ce a murit?
Mariana a ridicat din umeri.
— După ce a murit, m-am trezit într-o casă mare în care nu mă mai întreba nimeni nimic.
N-am răspuns.
— Când v-ați mutat voi, m-am bucurat, a continuat. N-am mai fost singură. Era gălăgie, era copilul, era cineva în bucătărie…
A zâmbit puțin.
Apoi zâmbetul i-a dispărut.
— Numai că după un timp am început să simt că nu mai e nevoie de mine.
— Și atunci ați început să-mi spuneți mie cum trebuie să fac totul?
M-a privit.
— Cred că da.
— Ciorba?
A coborât ochii.
— Ciorba.
— Rufele?
— Și rufele.
— Cum îmi cresc copilul?
Acolo a tăcut mai mult.
— Și asta.
Am inspirat adânc.
— Mariana, eu nu v-am vrut niciodată locul.
— Știu.
— Nu cred că știți.
Am privit spre casă.
— Eu am vrut doar să pot găti ceva fără să aștept nota. Să pun o mașină de rufe fără să verificați după mine. Să iau o decizie pentru copilul meu fără să simt că trebuie s-o justific.
— E și nepotul meu.
— Da. Dar eu sunt mama lui.
A dat încet din cap.
— Știu.
— Și faptul că înțeleg de ce ați făcut toate astea nu înseamnă că nu m-au durut.
Mariana și-a trecut degetul peste marginea ceștii.
— Nu.
Apoi a spus foarte încet:
— N-am vrut să te fac să te simți musafir aici.
— Dar exact așa m-am simțit.
Ochii i s-au umezit.
De data asta nu și-a ascuns imediat privirea.
— Atunci am greșit.
Atât.
Fără discurs.
Fără „dar”.
Fără să-mi spună că sunt prea sensibilă.
Cred că tocmai de aceea am crezut-o.
— Și acum ce facem? am întrebat.
A oftat.
— Încerc să-mi țin gura.
Am râs fără să vreau.
Și, spre surprinderea mea, a râs și ea.
— N-o să vă iasă mereu.
— Nici ție.
— Probabil.
— Dar când mă bag unde nu trebuie, spune-mi.
Am ridicat o sprânceană.
— Chiar vreți?
— Nu.
A zâmbit.
— Dar spune-mi oricum.
Nu s-a schimbat totul în dimineața aceea.
Ar fi fost frumos, dar n-ar fi fost adevărat.
Trei zile mai târziu, eram în bucătărie când Mariana l-a văzut pe băiatul meu luând încă o felie de pâine.
— Vlad, nu mai…
S-a oprit.
Eu am ridicat privirea.
Mariana a rămas cu propoziția neterminată.
Apoi s-a întors spre mine.
— Pot să-i spun ceva?
Am rămas atât de surprinsă, încât aproape am zâmbit.
— Da.
S-a uitat spre nepot.
— Să nu uiți că mai avem și desert.
Atât.
Poate părea un lucru mic.
Pentru mine era enorm.
Dar mai exista o problemă.
Sorin.
Mama lui putea să încerce să se schimbe, însă eu nu puteam să uit că, timp de șapte ani, soțul meu alesese mereu locul cel mai comod.
Pragul.
Niciodată suficient de aproape de mama lui încât să pară că îi dă dreptate.
Niciodată suficient de aproape de mine încât să simt că mă apără.
Într-o seară, după ce copilul adormise, Sorin s-a așezat pe marginea patului.
— M-am gândit la ce mi-ai spus.
— La ce anume?
— Că stau mereu în prag.
M-am uitat la el.
— Știi ce credeam eu?
— Ce?
— Că dacă nu mă bag, țin pacea.
Am zâmbit amar.
— Pentru cine?
N-a răspuns imediat.
— Pentru mine, cred.
Asta m-a surprins.
— Mi-a fost mai ușor să-ți spun ție „lasă” decât să-i spun ei „ajunge”.
— Da.
— Pentru că știam că tu o să mă ierți.
Acolo m-a durut.
Dar măcar era adevărul.
— Și mama?
— Cu mama mi-a fost mereu greu să mă cert.
S-a uitat la mine.
— Am fost laș, Ioana. Am crezut că dacă tac, țin familia împreună. Dar de fapt te-am lăsat singură.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu pentru că o scuză putea șterge șapte ani.
Ci pentru că, în sfârșit, numise exact lucrul care mă duruse.
Câteva zile mai târziu am văzut dacă vorbele lui însemnau ceva.
Eram la cină.
Mariana s-a uitat la farfuria copilului.
— Ioana, eu cred că ar trebui să…
Sorin a pus furculița jos.
— Mamă.
Mariana s-a oprit.
— Ce?
— Lasă-i pe Ioana și pe Vlad.
— Dar eu numai voiam să spun…
— Știu.
Sorin a vorbit calm.
— Dar e copilul nostru. Dacă avem nevoie de un sfat, ți-l cerem.
M-am uitat la el.
Mariana s-a uitat când la mine, când la fiul ei.
Pentru o secundă m-am așteptat să înceapă scandalul.
Dar ea a tras aer în piept.
— Bine.
Și și-a continuat cina.
Sub masă, Sorin mi-a atins mâna.
Pentru prima dată în șapte ani, nu mai stătea în prag.
Dar nici asta nu rezolva problema principală.
Eram trei adulți și un copil într-o casă în care două familii încercau să trăiască una peste alta.
Așa că eu și Sorin am început să facem calcule.
Am tăiat cheltuieli.
Am strâns bani.
Am mers la bancă.
Prima ofertă ne-a speriat.
A doua, la fel.
La a treia ne-am uitat unul la altul și Sorin a spus:
— Dacă nu încercăm acum, mai stăm aici încă șapte ani.
Am luat un credit pentru un apartament cu două camere la marginea Ploieștiului.
Nu era mare.
Blocul nu era nou.
Bucătăria era atât de mică încât, dacă deschideai frigiderul, trebuia să te dai într-o parte ca să treacă altcineva.
Dar era al nostru.
Când i-am spus Marianei, a rămas tăcută.
— Vă mutați?
— Da.
— Din cauza mea?
M-am uitat la Sorin.
De data asta a răspuns el.
— Nu doar din cauza ta, mamă. Pentru că avem nevoie de casa noastră.
Mariana a dat încet din cap.
— E mai bine așa.
Apoi s-a uitat la mine.
— Dacă vreau să vă văd, vin în vizită.
A făcut o pauză.
— Și plec la timp.
Am început amândouă să râdem.
În ziua în care ne-am mutat, Mariana ne-a ajutat să împachetăm.
Nu mi-a spus cum să pun farfuriile în cutii.
Asta, pentru ea, era aproape o declarație de dragoste.
În prima seară din apartamentul nostru am mâncat pizza direct din cutie, pentru că nu găseam tacâmurile.
Sorin s-a uitat la mine.
— Mama ar avea ceva de spus despre asta.
— Minimum trei lucruri.
Am râs.
Apoi am rămas amândoi tăcuți.
Era atât de liniște încât mi se părea ciudat.
Nu trebuia să ascult pași pe hol.
Nu trebuia să mă întreb cine va intra în bucătărie.
Nu trebuia să aștept o observație.
Aveam două camere, o rată care ne speria și mobilă cumpărată pe rând.
Dar aveam o ușă numai a noastră.
Iar, ciudat, după ce ne-am mutat, relația cu Mariana s-a îmbunătățit și mai mult.
Venea duminica.
Suna înainte.
Bătea la ușă.
Îi făcea nepotului clătite.
Uneori îmi mai spunea:
— Eu aș pune puțin mai puțin ulei.
Eu mă uitam la ea.
Ea se oprea.
— Dar tu faci cum vrei.
Și făceam.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Am devenit ceva mai sănătos.
Două femei care se iubeau prin aceeași familie, dar care învățaseră că iubirea nu le dădea dreptul să intre una peste viața celeilalte fără să bată.
În casa Marianei învățasem cât de greu este să iubești pe cineva atunci când nu există nicio ușă între voi.
În apartamentul nostru aveam doar două camere și o rată care ne speria în fiecare lună.
Dar aveam ceva ce nu avusesem de ani întregi:
puteam închide ușa.
Și știam că, atunci când se va deschide, va fi pentru că noi aleseserăm să invităm pe cineva înăuntru.