Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
M-am uitat la Cătălin câteva secunde.
— Nu. Nu te dau afară pentru că „s-a terminat luna”.
A părut mulțumit de răspuns.
— Te rog să pleci pentru că au trecut aproape patru.
Zâmbetul i-a dispărut.
Andreea și-a lăsat telefonul jos.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Bărbatul cu ruleta se uita când la mine, când la ei.
— Cred că revin altă dată, a spus.
— Nu mai este nevoie să reveniți, i-am răspuns. Canapeaua rămâne.
Omul și-a strâns ruleta și a plecat.
Când ușa s-a închis, Cătălin s-a ridicat.
— Chiar faci asta?
— Da.
— Unde vrei să mergem?
— Nu știu.
— Păi exact. Nu avem unde.
— Cătălin, v-am primit pentru o lună. Au trecut aproape patru. Ai avut timp să cauți serviciu și să găsiți o soluție.
— Am căutat!
— Știu.
— Și atunci?
— Și ai refuzat trei locuri pentru că unul era prea departe, unul nu plătea cât voiai și la altul nu-ți convenea programul.
S-a înroșit.
— Nu poți să-mi ceri să accept orice.
— Nu-ți cer.
Am arătat în jur.
— Dar nici tu nu poți să-mi ceri mie să finanțez perioada în care aștepți oferta perfectă.
Andreea a intervenit:
— Noi contribuim.
— Ați plătit utilitățile de două ori în aproape patru luni.
— Pentru că am avut probleme.
— Știu. Și v-am ajutat.
Am privit-o direct.
— Dar ajutorul nu înseamnă că apartamentul meu devine al vostru până hotărâți voi că sunteți pregătiți să plecați.
Cătălin și-a trecut mâna prin păr.
— Deci ne dai afară.
— Vă dau șapte zile să vă găsiți altă soluție.
— Șapte zile?!
— Da.
— Sunt fratele tău.
— Știu.
— Și poți să dormi liniștită dacă mă vezi plecând de aici fără să am unde să mă duc?
Întrebarea m-a durut.
Probabil știa că o să mă doară.
Dar de data aceea nu m-am răzgândit.
— Pot să dorm liniștită știind că te-am ajutat aproape patru luni.
A râs fără umor.
— Frumos.
— Nu trebuie să fie frumos. Trebuie să se termine.
Telefonul meu a sunat după nici douăzeci de minute.
Mama.
Bineînțeles.
Am răspuns.
— Cum poți să-i faci asta?
Nici măcar „bună”.
— Mamă…
— Cătălin mi-a spus că îi dai șapte zile.
— Da.
— Și după șapte zile ce faci? Îi scoți bagajele în stradă?
— Sper să nu fie nevoie.
— Diana, e fratele tău!
— Știu cine este.
— Atunci poartă-te ca o soră.
Am închis ochii.
De câte ori auzisem o variantă a propoziției ăsteia?
„E fratele tău.”
„Suntem familie.”
„Tu ai mai mult.”
Toate însemnau același lucru:
Tu trebuie să cedezi.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Ce?
— Dacă este atât de normal ca el și Andreea să stea fără termen la cineva din familie, de ce le-ai dat cheia apartamentului meu și nu cheia apartamentului tău?
S-a făcut liniște.
— La mine n-au loc.
— Ai două camere.
— Știi foarte bine că e mic.
— Și?
— Și eu cu Andreea nu ne înțelegem prea bine. Ne-am scoate ochii după trei zile.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Deci pentru tine ar fi prea greu.
— N-am spus asta.
— Ba exact asta ai spus.
— Nu răstălmăci.
— Mamă, ceea ce pentru tine este prea greu nu poate deveni obligatoriu pentru mine.
— Eu sunt mama voastră. Nu pot să aleg între copii.
— Nu-ți cer să alegi.
Mi-am coborât vocea.
— Îți cer doar să nu mai alegi în locul meu ce sunt eu obligată să-i ofer lui.
A tăcut.
Apoi a spus:
— Te-ai schimbat, Diana.
Altădată m-ar fi făcut să mă simt vinovată.
Atunci am răspuns simplu:
— Poate trebuia.
Și am închis.
Următoarele șapte zile au fost îngrozitoare.
Cătălin aproape că nu mi-a vorbit.
Andreea căuta chirii și oftează de fiecare dată când vedea prețurile.
În a treia zi, Cătălin a primit un telefon.
Oferta pe care o refuzase cu câteva săptămâni înainte pentru că salariul era „prea mic” încă era disponibilă.
A acceptat-o.
Nu mi-a spus.
Am aflat de la Andreea.
În ziua a șasea au găsit o garsonieră modestă.
Nu era în zona pe care și-o doreau.
Nu avea sufragerie separată.
Și era mai departe de centru.
Dar era a lor.
În dimineața zilei a șaptea și-au făcut bagajele.
Cătălin a dus ultimul troller pe hol și s-a întors.
— Mulțumită?
— Nu.
A părut surprins.
— Atunci ce vrei?
— Vreau să înțelegi că nu mi-am dorit să ajungem aici.
— Dar ai ajuns.
— Pentru că dacă nu puneam eu capăt situației, tu n-o făceai.
A vrut să răspundă.
S-a oprit.
Cred că știa că era adevărat.
Andreea și-a pus geaca.
— Hai, Cătălin.
Au plecat.
Am închis ușa.
Pentru prima dată după aproape patru luni, apartamentul era complet liniștit.
Și am plâns.
Nu pentru că regretam.
Ci pentru că uneori poți să știi că ai făcut ce trebuia și tot să te doară.
În aceeași seară am chemat un lăcătuș.
Mama avea încă o cheie de rezervă.
Îi cerusem să mi-o dea înapoi.
Refuzase.
— Să nu faci prostia să schimbi yala, îmi spusese.
Am schimbat-o.
Când meșterul a scos vechiul cilindru, m-am uitat la bucata aceea mică de metal și m-am gândit cât de absurd era.
Eu plătisem apartamentul.
Eu plăteam rata.
Eu plăteam facturile.
Și totuși îmi luase ani întregi să înțeleg că „suntem familie” nu însemna că altcineva putea decide cine intră în casa mea.
Au urmat mesajele.
O mătușă mi-a scris că „m-am ajuns”.
Alta mi-a spus că mama încercase doar să țină familia unită.
N-am răspuns.
Pentru prima dată, nu mai simțeam nevoia să-mi prezint apărarea în fața întregii familii.
Au trecut aproape trei luni până când Cătălin m-a sunat.
— Ești acasă?
— Da.
— Pot să trec?
Am ezitat.
— Da.
Când a ajuns, a sunat la interfon.
Apoi la ușă.
Nu a încercat cheia.
Am observat asta.
A intrat și a rămas în hol.
— Cum e serviciul?
— Bine.
— Garsoniera?
A ridicat din umeri.
— Mică.
— Dar?
— Dar e a noastră.
A scos ceva din buzunar.
O cheie.
Mi-a întins-o.
— Asta era cheia pe care mi-o dăduse mama.
M-am uitat la ea.
— Nu mai deschide nimic.
— Știu.
A ținut-o câteva secunde în palmă.
— Am fost nesimțit.
Nu mă așteptasem.
— Cătălin…
— Nu când am venit.
A ridicat privirea spre mine.
— Atunci chiar n-aveam unde să mergem. Și chiar am fost recunoscător că ne-ai primit.
Am dat din cap.
— Știu.
— Dar după aia m-am obișnuit.
A privit spre sufragerie.
— Nu mai căutam o ieșire. Căutam motive pentru care variantele pe care le găseam nu erau suficient de bune.
Am rămas tăcută.
— Când ne-ai dat cele șapte zile, am fost convins că ești cea mai egoistă persoană din lume.
— Și acum?
A zâmbit puțin.
— Acum mă trezesc la șase și jumătate ca să ajung la serviciul ăla „prea departe”.
Am râs.
Și el a râs.
Nu s-a reparat totul în după-amiaza aceea.
Dar a fost un început.
Cu mama a durat mai mult.
De fapt, nu sunt sigură că mama a recunoscut vreodată complet că greșise.
Într-o duminică, câteva luni mai târziu, eram la ea la masă când a spus:
— Tot cred că puteai să-i mai lași puțin.
Mi-am pus furculița jos.
Cătălin era și el acolo.
Altădată aș fi început să mă justific.
De data aceea am spus:
— Și eu tot cred că puteai să mă întrebi înainte să dai cheia casei mele.
Mama și-a strâns buzele.
— Iar începem?
— Nu. Tocmai asta e. Nu mai începem.
Cătălin s-a uitat la ea.
— Mamă, Diana are dreptate.
Mama aproape a scăpat lingura.
— Tu acum îi dai dreptate?
— Da.
— După tot ce a făcut?
Cătălin a zâmbit.
— După tot ce am făcut eu.
Mama n-a mai spus nimic.
Poate că n-am convins-o nici în ziua aceea.
Dar nici nu mai aveam nevoie.
Mult timp crezusem că o limită înseamnă să-i spui cuiva:
„Nu.”
Acum știu că partea grea vine după.
Când se supără.
Când te acuză.
Când îți spune că te-ai schimbat.
Când încearcă să transforme iubirea în datorie și vinovăția în dovadă că ai greșit.
Atunci trebuie să hotărăști dacă limita ta era o limită adevărată sau doar o rugăminte pe care ceilalți o puteau ignora.
Eu mi-am schimbat yala.
Dar lucrul cel mai important pe care l-am schimbat în ziua aceea n-a fost în ușă.
A fost ideea că, pentru a fi o soră bună și o fiică bună, trebuia să las familia să decidă cât din viața mea le aparține.