Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas în prag și m-am uitat la ea.
— Pe cineva căruia chiar îi vine?
Mariana și-a netezit rochia peste talie.
— Ioana, nu începe. Doar am probat-o.
— Ai intrat în camera noastră, ai deschis dulapul și mi-ai luat rochia.
— Nu ți-am furat-o. E pe mine.
A spus-o de parcă asta făcea situația mai normală.
Am intrat în cameră și am închis ușa.
— Dă-o jos, te rog.
Mariana a ridicat sprâncenele.
— Acum?
— Da. Acum.
— Doamne, ce sensibilă ai devenit.
Am simțit vechiul impuls de a mă explica.
Să-i spun că rochia fusese scumpă.
Că economisisem pentru ea.
Că nu era vorba despre material.
Dar m-am oprit.
— Este rochia mea. N-ai avut voie s-o iei. Atât.
Pentru prima dată, Mariana n-a mai avut imediat o replică.
S-a întors spre oglindă.
— Oricum voiam s-o dau jos.
Atunci am auzit un zgomot scurt.
O cusătură.
Mariana a încremenit.
Și-a dus mâna la spate.
— Ce-a fost asta?
M-am apropiat.
Materialul se desfăcuse câțiva centimetri pe cusătura laterală.
Nimic dramatic.
Dar suficient.
Mariana s-a făcut roșie.
— Rochia asta are ceva.
M-am uitat la ea.
— Da. Nu este mărimea ta.
Ochii i s-au ridicat imediat spre mine.
Și pentru o secundă am văzut că înțelesese.
Era aproape exact genul de propoziție pe care mi-l aruncase mie timp de trei zile.
Numai că eu nu zâmbeam.
Nu râdeam.
Nu chemam pe nimeni să vadă.
Am deschis dulapul, am luat un șal mare și i l-am întins.
— Pune-l pe tine și schimbă-te.
Mariana l-a luat fără să spună nimic.
M-am întors spre ușă.
— Ioana.
M-am oprit.
— Să nu spui nimănui că s-a rupt.
M-am întors spre ea.
În sfârșit, în vocea ei nu mai era superioritate.
Era teamă de rușine.
— Nu am de gând.
A clipit.
Probabil se așteptase la altceva.
— După tot ce mi-ai spus zilele astea, chiar ai putea să faci asta.
— Aș putea.
Am deschis ușa.
— Dar atunci aș face exact ce ai făcut tu cu mine.
Am coborât.
Radu era pe terasă.
— Ai găsit telefonul?
— Da.
S-a uitat mai atent la mine.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama ta mi-a luat rochia din dulap.
A râs scurt, crezând probabil că glumesc.
Când a văzut că nu râd, s-a oprit.
— Ce?
— Rochia verde.
— De ce?
— Ca să-mi demonstreze cum arată pe cineva căruia „chiar îi vine”.
Radu a închis ochii pentru o secundă.
— Doamne…
— Și a rupt-o.
— A rupt-o?
— Din greșeală.
S-a ridicat.
— Unde e?
— Sus.
A făcut un pas spre casă.
— Lasă, am spus.
S-a întors.
— Cum adică să las?
Aproape că am râs.
— Interesant.
— Ce?
— De trei zile îmi spui mie să las. Acum, când este vorba despre o rochie, ești gata să urci imediat.
Radu a rămas nemișcat.
— Ioana…
— Nu rochia este problema.
M-am așezat.
— Mama ta a comentat despre corpul meu la fiecare masă. A făcut glume pe plajă. Mi-a spus că nu am silueta potrivită pentru hainele mele. Iar tu ai fost lângă mine de fiecare dată.
— N-am vrut să pornesc scandal.
— Știu.
L-am privit.
— Niciodată nu vrei să pornești scandal cu ea. Preferi să-l înghit eu.
Radu a coborât privirea.
— N-am văzut lucrurile așa.
— Pentru că nu ți se întâmplau ție.
Asta l-a făcut să tacă.
După câteva minute, Mariana a coborât.
Purta hainele ei.
Rochia mea era împăturită peste braț.
Mi-a întins-o.
— Se poate repara.
— Probabil.
— O plătesc eu.
— Bine.
S-a uitat la Radu.
— Sper că n-ai făcut din asta o tragedie.
Radu a ridicat capul.
— Mamă, tu ai luat rochia fără să întrebi?
Mariana a oftat.
— Am probat-o cinci minute.
— După ce i-ai spus Ioanei că n-are corpul potrivit pentru ea?
— Iar începem cu asta?
— Da.
Tonul lui m-a făcut să mă uit spre el.
Nu ridicase vocea.
Dar nici nu zâmbea.
— Pentru că eu trebuia să spun ceva din prima zi.
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Vai, Radu. Am făcut și eu niște glume.
— Ioana nu a râs.
— A devenit foarte sensibilă.
Radu a clătinat din cap.
— Nu. Tu ai continuat după ce era evident că o rănești.
Mariana s-a uitat la mine.
— Acum l-ai întors și pe el împotriva mea?
Înainte aș fi răspuns.
De data aceea n-a mai fost nevoie.
— Nu m-a întors nimeni împotriva ta, a spus Radu. Ești mama mea. Dar Ioana este soția mea și am stat trei zile lângă ea în timp ce tu o făceai să se simtă prost pentru corpul ei.
— Eu doar…
— Mamă, ajunge.
Am rămas nemișcată.
Două cuvinte.
Exact cele pe care îi spusesem că aveam nevoie să le aud.
Mariana s-a uitat la el.
— Acum trebuie să-mi măsor fiecare cuvânt în jurul ei?
— Nu.
Radu a răspuns fără ezitare.
— Trebuie doar să nu mai comentezi corpul soției mele.
— Erau glume.
— Dacă numai tu râzi, nu e glumă.
Nimeni n-a mai spus nimic câteva secunde.
Mariana a plecat de pe terasă.
Radu s-a așezat lângă mine.
— Trebuia să fac asta de la început.
— Da.
— Îmi pare rău.
Nu i-am spus imediat că este în regulă.
Pentru că nu era.
— Nu vreau să mă aperi doar când lucrurile ajung atât de departe încât nu mai poți să le ignori.
— Știu.
— Și nu vreau să trebuiască să-ți explic de fiecare dată de ce mă doare ceva ca să consideri că merită să spui ceva.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
În seara aceea am dus rochia la o croitorie din apropiere.
Femeia s-a uitat la cusătură și a zâmbit.
— Asta? Se rezolvă.
A doua zi am recuperat-o.
În ultima seară a vacanței am stat mult cu ea întinsă pe pat.
Primul meu impuls a fost să n-o port.
Parcă toate comentariile Marianei rămăseseră prinse în material.
„Anumită siluetă.”
„Mai ușor cu micul dejun.”
„Costumul de baie nu iartă.”
Apoi mi-am dat seama că dacă lăsam rochia în valiză, tot ea hotăra ce port.
Așa că m-am îmbrăcat.
M-am uitat în oglindă.
Corpul meu nu devenise brusc cel de dinainte de sarcină.
Aveam șoldurile mai pline.
Talie mai moale.
Urme ale ultimului an.
Dar rochia îmi venea.
Și, mai important, îmi plăcea cum mă simțeam în ea.
Când am coborât, conversația de pe terasă s-a oprit pentru o clipă.
Radu s-a uitat la mine.
— Ești foarte frumoasă.
Am zâmbit.
— Mulțumesc.
Mariana era la masă.
Privirea ei a coborât pentru o secundă spre rochie.
Am așteptat aproape fără să vreau.
Nu a spus nimic.
Și a fost suficient.
Mai târziu, când ceilalți strângeau masa, a venit lângă mine.
— Ioana.
— Da?
A ezitat.
— Îmi pare rău pentru rochie.
— Mulțumesc.
A mai făcut un pas, apoi s-a oprit.
— Și pentru celelalte lucruri.
Nu era o scuză perfectă.
Dar era prima fără „glumeam” sau „ești prea sensibilă”.
— Apreciez că mi-ai spus.
Nu am devenit cele mai bune prietene în seara aceea.
Nici nu era nevoie.
Dar ceva se schimbase.
Mai ales între mine și Radu.
Mult timp crezuse că, dacă nu lua partea nimănui, rămânea neutru.
Vacanța aceea l-a obligat să înțeleagă că tăcerea nu este întotdeauna neutralitate.
Uneori înseamnă pur și simplu că persoana care rănește poate continua fără să fie deranjată.
Iar eu am învățat altceva.
În prima zi îmi pusesem rochia în bagaj sperând că, pentru câteva ore, mă va face să mă simt din nou femeia care fusesem înainte să nasc.
În ultima seară am purtat-o fără să mai încerc să mă întorc la femeia aceea.
Nu mai eram ea.
Și nu trebuia să fiu.
Corpul meu se schimbase.
Viața mea se schimbase.
Iar singurul lucru care trebuia să-mi vină din nou perfect nu era rochia.
Era vocea mea.