Am rămas în picioare, cu șapca în mâini, fără să știu de unde să încep.
Pe ecran rula în buclă filmarea făcută în autobuz.
Șeful de coloană a oftat.
— Nelu… firma primește reclamații de trei zile. Au sunat televiziuni, au sunat oameni din primărie, au sunat călători. Toți întreabă același lucru: de ce oprești într-o stație unde nu urcă nimeni?
Puteam să inventez o scuză.
Să spun că verificam ușile.
Că mi s-a părut că văd pe cineva.
Orice.
Dar, după șase ani în care purtasem povestea aceea singur, n-am mai avut putere să mint.
Am lăsat încet șapca pe birou.
— În stația aceea urca soția mea…
În birou s-a făcut liniște.
— O chema Lidia.
Am inspirat adânc.
— Acum șapte ani s-a îmbolnăvit de cancer. Făcea tratament la spital de trei ori pe săptămână. Am cerut atunci să fiu mutat pe linia 24, ca s-o pot lua eu în fiecare dimineață. Nu voiam să stea în frig și nici nu ne permiteam taxiuri.
M-am uitat pe fereastră.
— După tratamente îi era tot mai greu să urce treptele autobuzului. Se ținea de bara de la ușă și urca încet… foarte încet. Eu nu voiam să o grăbesc. Număram în gând.
Unu…
Doi…
Trei…
Patru…
Cinci…
Am zâmbit amar.
— Atât îi trebuia. Cinci secunde. Când ajungea sus, îmi zâmbea prin oglindă și îmi făcea un semn cu capul. Atunci închideam ușile și plecam.
Mi s-a frânt vocea.
— Lidia a murit acum șase ani. Dar eu… n-am putut să plec niciodată din stația aceea fără să-i mai dau încă o dată cele cinci secunde.
Nimeni nu spunea nimic.
Doamna de la conducere și-a scos ochelarii și și-a șters discret ochii.
Șeful de coloană a lăsat pixul pe masă.
— Verificați graficele, am continuat. N-am întârziat niciodată nicio cursă. Restul zilei este al companiei. Doar acele cinci secunde… sunt ale ei.
Șeful s-a ridicat.
A venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Luni vii la serviciu ca de obicei.
L-am privit fără să spun nimic.
— Și… să nu schimbi nimic.
Am ieșit din birou cu ochii în pământ.
Nu știam că, în camera alăturată, un coleg auzise toată discuția.
În aceeași seară a scris adevărul sub filmarea care mă făcuse de râs.
Povestea s-a răspândit mai repede decât clipul.
Oamenii care mă insultaseră au început să-și ceară scuze.
Mulți spuneau că au plâns.
Alții povesteau despre părinții sau soțiile pe care le pierduseră.
Luni dimineață am urcat din nou la volan.
Am condus exact ca întotdeauna.
Când am ajuns în stația aceea, am tras autobuzul la peron și am deschis ușile.
În spatele meu era o liniște deplină.
Nimeni nu se mai grăbea.
Nimeni nu mai bombănea.
Am numărat încet.
Unu…
Doi…
Trei…
Patru…
Cinci…
Am închis ușile.
Atunci am observat în oglindă un buchet de flori albe pe banca ruginită.
Nu era acolo cu o zi înainte.
N-am întrebat cine îl adusese.
A doua zi au apărut alte flori.
Și în ziua următoare.
Într-o dimineață, chiar domnul care mă filmase a urcat în autobuz.
Avea capul plecat și ținea în mână un alt buchet.
S-a apropiat de mine.
— Domnule Nelu… vă rog să mă iertați.
Am dat încet din cap.
— N-am întrebat nimic despre dumneavoastră. Am judecat și am pus filmarea pe internet. Dacă puteți… lăsați și florile astea în stația doamnei Lidia.
Când am ajuns acolo, am coborât pentru prima dată după mulți ani.
Am așezat florile lângă celelalte.
M-am uitat câteva clipe la banca aceea goală.
Apoi mi-am pus șapca la loc și m-am întors la volan.
Am deschis ușile.
Am numărat încă o dată până la cinci.
Și, pentru prima dată după șase ani, am avut senzația că în oglindă cineva îmi zâmbește și îmi spune, ca odinioară:
— Gata, Nelule… poți să pleci.