Cu mâna așezată instinctiv pe burtă, femeia vorbea încet, ca și cum fiecare amintire îi cerea un efort uriaș.
A spus că, în ultimele clipe înainte să-și piardă cunoștința, nu mai simțise nici frig, nici teamă.
Doar o liniște ciudată.
Apoi observase în jurul ei câteva siluete neclare.
Nu le putea descrie.
Nu știa dacă fuseseră oameni, umbre sau doar imagini create de mintea ei aflată în lupta pentru supraviețuire.
Își amintea însă un singur lucru cu o claritate surprinzătoare.
Una dintre acele siluete părea să indice spre o grindă metalică aflată lângă piciorul ei.
Instinctiv, întinsese mâna.
Împinsese bara cu ultimele puteri.
În clipa aceea, piciorul i se eliberase.
După aceea nu-și mai amintea absolut nimic.
Iacob a rămas fără cuvinte.
Cu aproape cincisprezece ani în urmă participase la recuperarea unui utilaj greu scufundat exact în aceeași zonă.
Își amintea perfect existența unei grinzi metalice îndoite, ascunse între stânci.
Locul nu apărea pe nicio hartă.
Nu putea fi văzut de la suprafață.
Femeia nu fusese niciodată acolo și nu avea cum să știe că acea grindă exista.
Totuși, descrierea ei era exactă.
A doua zi, autoritățile au trimis o echipă specializată.
Scafandrii au confirmat existența tuturor resturilor metalice care transformaseră lacul într-o adevărată capcană.
Zona a fost imediat împrejmuită și accesul interzis până la curățarea completă a fundului lacului.
Specialiștii au explicat că lipsa oxigenului și stresul extrem pot produce experiențe neobișnuite, iar ceea ce femeia văzuse putea avea o explicație medicală.
Alții au rămas convinși că fusese ceva ce știința nu poate descrie.
Iacob nu a încercat niciodată să convingă pe nimeni.
Pentru el exista un singur adevăr.
O femeie însărcinată căzuse într-un lac din care aproape nimeni nu mai ieșea viu.
Iar ea și copilul ei supraviețuiseră.
Câteva luni mai târziu, femeia a născut o fetiță perfect sănătoasă.
L-a invitat pe Iacob la botez.
Scafandrul a venit emoționat și i-a oferit un medalion mic în formă de ancoră.
— Să vă amintească mereu că uneori viața se schimbă într-o singură clipă… iar oamenii care nu renunță pot face adevărate minuni, i-a spus.
Femeia a zâmbit printre lacrimi.
În acea zi nu s-a mai vorbit despre umbre, mistere sau explicații.
Toți cei prezenți se uitau doar la fetița care dormea liniștită în brațele mamei sale.
Iar Iacob, ori de câte ori era întrebat ani mai târziu ce crede că s-a întâmplat în acel lac, răspundea întotdeauna la fel:
— Nu știu ce a văzut ea acolo. Dar știu că două vieți au fost salvate. Iar pentru mine, asta este tot ce contează.