Sala întreagă a rămas nemișcată.
Petre își ținea paharul cu ambele mâini, ca să nu-i scape.
— Eu am făcut niște datorii uriașe unor oameni periculoși, a spus încet. Din cauza mea, viața lui Alex ajunsese să fie în pericol.
Alex îl privea fără să înțeleagă.
— Mama ta s-a dus singură la oamenii aceia.
A luat toată datoria asupra ei.
A acceptat să divorțeze și să plece din viața noastră doar ca voi doi să fiți lăsați în pace.
Douăzeci de ani…
Douăzeci de ani a plătit fiecare leu.
Iar eu am fost prea laș să spun adevărul.
Marta n-a fugit niciodată.
Marta ne-a salvat.
În sală se auzeau doar suspine.
Petre a ridicat paharul spre masa 9.
— Pentru adevărata mamă a mirelui.
Alex s-a ridicat încet.
A traversat sala fără să spună un cuvânt.
S-a oprit în fața mamei lui.
Și, pentru prima dată după douăzeci de ani, a îngenuncheat.
— Mamă…
Vocea îi tremura.
— Iartă-mă.
Marta i-a mângâiat părul, exact cum făcea când era copil.
Nu putea vorbi.
Lacrimile spuneau totul.
În acel moment, mireasa s-a apropiat și ea.
Le-a prins mâinile amândurora.
— Eu mi-am pierdut mama când eram foarte tânără, a spus cu ochii în lacrimi.
Dacă îmi dați voie…
Aș vrea să vă spun și eu…
Mamă.
Marta a îmbrățișat-o fără să ezite.
Alex s-a întors apoi spre formație.
A șoptit câteva cuvinte solistului.
Muzica s-a schimbat.
S-a apropiat din nou de mama lui și i-a întins mâna.
— Se pare că totuși am cu cine.
Dansul mirelui cu mama.
Toată sala s-a ridicat în picioare.
Ospătarii priveau din ușa bucătăriei cu ochii în lacrimi.
Peste umărul fiului ei, Marta l-a văzut pe Petre aplaudând încet.
Pentru prima dată după douăzeci de ani, nu mai avea pe suflet povara unei minciuni.
Iar Marta a înțeles că uneori Dumnezeu întârzie dreptatea.
Dar nu o uită niciodată.