Când toți au adormit, m-am ridicat încet din pat.
Mi-am pus cele două pulovere.
Cizmele vechi.
Și basmaua vișinie.
Am deschis cu grijă fereastra mică de la grupul sanitar și am coborât afară.
Nu aveam bani.
Nu aveam telefon.
Aveam doar un singur gând.
Să ajung acasă.
Drumul era lung.
Picioarele mă dureau tot mai tare.
La fiecare câteva sute de metri mă opream puțin, apoi porneam din nou.
În săculeț aveam o bucățică de pâine păstrată de la cină.
Am mâncat-o încet.
Ca să-mi ajungă.
Când a răsărit soarele, am recunoscut drumul spre sat.
Brazii.
Podețul peste pârâu.
Mesteacănul bătrân.
Mai aveam puțin.
După ore întregi de mers, am ajuns în fața porții mele.
Am pus mâna pe lemnul vechi.
Poarta era încuiată.
Atunci am început să plâng.
Nu din cauza oboselii.
Ci pentru că mi-a fost teamă că locul acela nu mai era casa mea.
Vecina de peste drum m-a văzut.
A scăpat găleata din mână și a alergat spre mine.
— Mărie… tu ești?
În câteva minute s-a adunat tot satul.
Au adus un scaun.
O pătură.
Ceai cald.
Primarul l-a sunat imediat pe fiul meu.
Când a auzit că mama lui mersese zeci de kilometri doar ca să se întoarcă acasă, a rămas fără glas.
A venit într-un suflet.
M-a găsit adormită pe banca din fața porții.
S-a apropiat încet.
— Mamă…
Am deschis ochii.
— Ai venit…
A căzut în genunchi.
— Iartă-mă…
Credeam că fac ce este mai bine pentru tine.
Dar, de fapt, încercam doar să-mi fie mie mai ușor.
L-am privit câteva clipe.
Apoi i-am mângâiat obrazul.
— Hai acasă.
Din ziua aceea nu m-a mai dus niciodată la cămin.
A montat balustrade.
A adus o îngrijitoare câteva ore pe zi.
Iar în fiecare seară venea acasă și beam împreună câte un ceai.
Într-o seară i-am spus zâmbind:
— Vezi? Nu te-am încurcat.
El a lăsat privirea în pământ.
— Ba da, mamă.
M-ai încurcat să uit cine sunt.
Atunci am înțeles că bătrânețea nu este o povară.
Este ultima ocazie pe care un copil o are să întoarcă măcar o parte din iubirea pe care a primit-o când era mic.