Mama s-a întors spre Antonio, încă zâmbind.
— Ce întrebare?
Italianul și-a lăsat încet paharul pe masă.
— De când nu ai mai fost acasă?
Zâmbetul mamei a dispărut.
— Nu mai știu… câțiva ani.
L-am privit uimită.
Antonio se uita când la ea, când la mine.
— Câțiva?
Am răspuns înaintea mamei.
— Zece ani.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Antonio a rămas câteva clipe fără să spună nimic.
— Zece ani… și niciodată la nuntă?
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Nici când s-au născut copiii?
— Nu.
Mama a încercat să intervină.
— Antonio, lucrurile nu sunt chiar…
Dar el a ridicat ușor palma.
Nu vorbea supărat.
Vorbea dezamăgit.
— Mie mi-ai spus că fiica ta nu voia să te vadă.
Am simțit cum mama încremenește.
— Asta am crezut…
— Nu.
Vocea mea tremura.
— Eu am așteptat-o ani întregi.
Am invitat-o la absolvire.
La nuntă.
I-am trimis poze cu copiii.
N-a venit niciodată.
Antonio s-a uitat lung la mama.
Pentru prima dată de când îi cunoscusem, nu mai avea acel zâmbet cald.
— De ce nu mi-ai spus adevărul?
Mama și-a coborât privirea.
N-a răspuns.
Au trecut câteva secunde.
Apoi au început să-i curgă lacrimile.
— Mi-era rușine…
— Rușine de ce? am întrebat încet.
— Pentru că am pierdut prea mult timp… și cu fiecare an care trecea îmi era tot mai greu să mă întorc.
Nu mai încercam să mă convingă că avusese dreptate.
Nu mai căuta scuze.
Doar plângea.
Înainte să plece spre Italia, după Crăciun, mama a lăsat pe masa din bucătărie un plic.
Înăuntru erau bani și un bilet scris de mână.
„Nu pot să schimb trecutul. Dar dacă îmi vei da voie, aș vrea să învăț măcar acum cum se face să fii mamă și bunică.”
N-am sunat-o în ziua aceea.
Nici a doua.
Abia după câteva zile, când copiii desenau liniștiți în sufragerie, am format numărul ei.
A răspuns imediat.
— Alo?
Am rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi am spus încet:
— Mamă… ce faci?