Chelnerul a înțeles imediat ce făcuse.
Privirea i s-a schimbat într-o clipă.
Nu mai era zâmbetul acela profesionist de la început.
Era jenă.
Regret.
A lăsat discret meniurile pe masă și a plecat fără să mai spună nimic.
Viorel încerca să găsească o explicație.
— Doina… pot să…
L-am oprit ridicând ușor mâna.
— Nu acum.
Mi-am comandat cina.
Am mâncat fiecare fel până la ultima îmbucătură.
Plătisem trei luni pentru seara aceea.
Nu aveam de gând să plec flămândă.
La desert am ridicat privirea spre chelner.
— Vă rog să-mi spuneți ceva.
Omul s-a apropiat stingherit.
— Da, doamnă?
— Ce desert obișnuia să comande… doamna de joi?
Chelnerul a rămas câteva secunde nemișcat.
S-a uitat spre Viorel.
Apoi spre mine.
În cele din urmă a răspuns încet.
— Cheesecake cu fructe de pădure… și un espresso fără zahăr.
Am dat din cap.
— Mulțumesc.
Viorel plângea aproape în tăcere.
— Doina… te rog…
Am continuat să-mi mănânc prăjitura.
Abia după ce am terminat ultima linguriță am cerut nota.
Viorel a vrut să scoată portofelul.
L-am privit calm.
— Lasă.
Seara asta am plătit-o eu.
Am achitat fiecare leu.
Am lăsat și bacșiș.
Chelnerului i-am zâmbit.
— Dumneavoastră nu aveți nicio vină.
M-am ridicat.
Mi-am luat paltonul pe braț.
M-am apropiat de Viorel.
— Masa este plătită pentru două persoane.
Poate mai vine cineva.
Și am plecat.
Afară era frig.
Abia când am ieșit din restaurant am simțit că nu-mi mai pot ține lacrimile.
Telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la colega care îmi recomandase localul.
„Iartă-mă. Trebuia să afli adevărul.”
Două zile mai târziu am invitat-o la o cafea.
Mi-a mărturisit că știa de aproape un an.
Încercase de zeci de ori să-mi spună.
Dar îi fusese teamă că nu o voi crede.
Că voi rămâne lângă el și o voi acuza pe ea că mi-a distrus familia.
Atunci a ales să mă trimită chiar în locul unde el mergea în fiecare joi.
Acolo unde minciuna nu mai putea fi ascunsă.
Divorțul s-a încheiat repede.
Nu am cerut răzbunare.
Nici scandal.
Am cerut doar ceea ce mi se cuvenea și liniștea pe care o pierdusem cu mulți ani înainte.
Astăzi locuiesc într-un apartament mic, luminos.
Îmi beau cafeaua în fiecare dimineață privind răsăritul.
Și, ori de câte ori îmi amintesc de seara aceea, nu mă mai gândesc la restaurant.
Mă gândesc la clipa în care am înțeles că uneori adevărul doare cumplit.
Dar o viață trăită într-o minciună doare și mai tare.