Am închis ușa frigiderului fără să scot caserola.
M-am aplecat spre Ștefania și i-am zâmbit, deși simțeam că mă sufoc.
— Știi ce facem noi în seara asta?
Ea a dat din cap curioasă.
— Facem clătite.
Toți trei.
Adevărul este că nu făcusem niciodată clătite.
Lorena gătea.
Eu doar mâncam.
Am scos făina, laptele și ouăle.
Cosmin căuta pe telefon rețeta și mi-o citea cu voce tare.
Ștefania încerca să spargă ouăle și reușea mai mult să murdărească masa decât bolul.
Prima clătită s-a ars.
A doua s-a rupt.
A treia s-a lipit de tigaie.
După nici douăzeci de minute, bucătăria era plină de făină, iar noi trei arătam ca niște cofetari foarte nepricepuți.
Cosmin avea făină pe vârful nasului.
Ștefania râdea atât de tare încât aproape scăpase farfuria din mâini.
Fără să-mi dau seama, am început să râd și eu.
Apoi, dintr-odată, am început să plâng.
Copiii m-au îmbrățișat fără să spună nimic.
În seara aceea am făcut și prima fotografie din viața noastră nouă.
Trei oameni obosiți.
Trei zâmbete stângace.
Și o grămadă de clătite strâmbe.
După ce i-am culcat, m-am întors în bucătărie.
Am deschis caserola de luni.
Am mâncat ciorba rece, direct din cutie.
Nu pentru că îmi era foame.
Ci pentru că nu puteam suporta gândul să o arunc.
A doua zi însă am luat toate celelalte caserole.
Le-am dus la tomberon și le-am aruncat una câte una.
Nu voiam ca acele etichete să ne mai spună cum trebuie să trăim.
Au trecut lunile.
Am învățat să spăl haine.
Să fac codițe.
Să gătesc.
Uneori bine.
Alteori dezastruos.
Dar în fiecare duminică găteam împreună.
Într-o astfel de duminică, în timp ce pregăteam aluatul pentru clătite, Ștefania s-a uitat la mine foarte serioasă.
— Tati…
— Da, iubita mea?
— Tu gătești cu noi.
Mama gătea pentru noi.
Am simțit că mi se oprește respirația.
Am ieșit câteva clipe pe balcon.
Am plâns în liniște.
Nu pentru că îmi era dor de Lorena.
Ci pentru că un copil de cinci ani înțelesese ceea ce eu încercasem luni întregi să explic în cuvinte.
În ziua în care plecase, soția mea lăsase în urmă șapte caserole cu mâncare.
Eu nu aveam decât două mâini și o inimă făcută bucăți.
Dar copiii mei nu aveau nevoie doar de cineva care să le umple farfuria.
Aveau nevoie de cineva care să stea lângă ei cât timp mâncau.
Și din ziua aceea mi-am promis că, indiferent cât de greu va fi, nu le va mai lipsi niciodată acel om.