Fața i se albise.
Ținea mâna pe clanță și nu reușea să spună nimic.
În cele din urmă, abia șoptit, a rostit:
— Iartă-mă, Ileana…
Atât.
Nici nu mai era nevoie de alte explicații.
L-am privit în liniște.
Ochii îi erau plini de lacrimi.
— În iarna aceea n-aveam cu ce hrăni vacile… Copiii erau mici… Mi-a fost rușine să bat la poarta voastră și să cer ajutor.
Vocea îi tremura.
— Am venit noaptea și am luat un braț de fân. M-am gândit că îl pun înapoi după ce trece iarna… Dar n-am mai avut curaj. Și de atunci m-a ars sufletul în fiecare zi.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Nu pentru fân.
Ci pentru cei treizeci de ani pe care îi trăise cu povara aceea.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
— Gheorghe… dacă băteai atunci la poartă, îți dădeam de două ori mai mult.
A început să plângă ca un copil.
— Știu…
Am încercat să-i înapoiez plicul.
N-a vrut.
Am insistat.
A insistat și el.
Până la urmă am hotărât împreună ca banii să fie donați bisericii din sat pentru acoperișul care avea nevoie de reparații.
A răsuflat adânc.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, îl vedeam zâmbind fără teamă.
Am băut împreună un ceai și am vorbit ore întregi despre iarna aceea.
Despre oamenii care nu mai erau.
Despre satul care se golise.
Despre vremurile în care vecinii nu întrebau cât valorează un lucru.
Întrebau doar cine are nevoie de el.
În primăvara următoare, Gheorghe s-a stins din viață.
La înmormântarea lui, preotul a amintit că o parte din noul acoperiș al bisericii fusese plătită din donația unui om care dorise să plece împăcat.
Am închis ochii și am zâmbit.
Știam că, în sfârșit, povara pe care o purtase atâția ani dispăruse.
Iar de atunci, ori de câte ori deschid cutia poștală dimineața, îmi amintesc că uneori nu greșeala ne apasă cel mai greu.
Ci anii în care alegem să o purtăm singuri.