Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Ai avut dreptate, mamă. M-am dus să fac ceva ce trebuia să fac de mult.”
Am citit bilețelul de trei ori.
Primul lucru pe care l-am simțit n-a fost ușurare.
A fost frică.
Telefonul lui era pe masă. Geaca nu mai era în cuier. Nu știam unde plecase și nici când.
M-am dus în sufragerie.
Mariana era trează.
— Unde e Ionuț?
S-a ridicat imediat.
— Nu știu. Credeam că e în bucătărie.
I-am arătat bilețelul.
L-a citit și s-a așezat.
— Doamne… ce i-ai spus aseară?
Am simțit cum mă înțeapă întrebarea.
— Ce trebuia să-i spun de mult.
— Dacă a făcut vreo prostie?
— N-a făcut.
Am spus-o mai mult ca să mă conving pe mine.
Au trecut aproape două ore.
Când am auzit cheia în ușă, am ieșit amândouă pe hol.
Ionuț a intrat.
Era transpirat, cu părul ciufulit și cu un dosar sub braț.
— Unde ai fost? am întrebat.
S-a uitat întâi la Mariana, apoi la mine.
— La nea Gabi.
Numele îmi era cunoscut.
Gabi fusese șef de echipă pe unul dintre șantierele unde lucrase Ionuț cu ani în urmă.
— Pentru ce?
Ionuț a pus dosarul pe masă.
— Pentru serviciu.
Mariana a clipit.
— Ce serviciu?
— M-a sunat acum vreo două luni și mi-a spus că are nevoie de oameni la depozitul unei firme de materiale de construcții.
Am simțit cum îmi urcă iar furia.
— Două luni?
— Da.
— Și nu te-ai dus?
Și-a coborât privirea.
— Nu.
— De ce?
A tras un scaun.
— Pentru că salariul era mai mic decât câștigam înainte. Pentru că trebuia să mă trezesc la cinci și jumătate. Pentru că mi-am spus că sigur găsesc ceva mai bun.
— Și ai găsit?
— Nu.
N-am mai spus nimic.
Ionuț și-a frecat palmele.
— Aseară, după ce mi-ai spus că nu ne mai salvezi, m-am enervat pe tine.
— Am observat.
— M-am culcat spunându-mi că ești nedreaptă.
A ridicat privirea.
— Și după aia mi-am dat seama că stăteam în casa ta, mâncam din banii tăi și eram supărat că nu vrei să continui să mă întreții.
Mariana se uita la el fără să spună nimic.
— M-am simțit ca ultimul om.
— Nu vreau să te simți ca ultimul om, i-am spus. Vreau să te porți ca un bărbat care are o familie.
A dat din cap.
— Știu.
— Și ce a spus Gabi?
Pentru prima dată i s-a schimbat puțin expresia.
— Postul încă e liber.
— Și?
— Încep luni.
Mariana și-a dus mâna la gură.
— Serios?
— Da.
— Cât?
Ionuț i-a spus salariul.
Nu era mult.
Nu era nici pe departe cât visa el să câștige.
Dar era un salariu.
— Și programul?
— De la șapte la patru. Uneori și sâmbăta.
Apoi s-a uitat la mine.
— Nu e serviciul pe care îl voiam.
— Dar?
— E serviciul pe care l-am găsit.
N-am sărit să-l îmbrățișez.
Nu pentru că nu mă bucuram.
Ci pentru că îl văzusem de prea multe ori entuziasmat de câte un plan care dispărea după câteva zile.
— Du-te luni, i-am spus. Apoi marți. Apoi miercuri. După o lună mai vorbim.
Ionuț a zâmbit amar.
— Corect.
Și s-a dus.
Luni.
Marți.
Miercuri.
În prima săptămână venea acasă rupt de oboseală.
Într-o seară s-a aruncat pe canapea și a spus:
— Nu mai simt picioarele.
Altădată aș fi venit cu mâncarea la el.
În seara aceea i-am răspuns:
— Ciorba e pe aragaz.
S-a uitat la mine.
Pentru o secundă am crezut că se supără.
Apoi s-a ridicat.
— Bine.
Pare un lucru mic.
Pentru mine nu era.
Începusem să înțeleg cât de des făcusem pentru el lucruri pe care putea foarte bine să le facă singur.
Nu doar cu bani.
Cu tot.
Îi rezolvasem acte.
Îi făcusem programări.
Îi împrumutasem bani fără să-i mai cer înapoi.
Îi găsisem scuze.
După moartea tatălui lui, mă uitasem la băiatul meu de 16 ani și îmi promisesem că nu-l voi lăsa să sufere.
Numai că Ionuț nu mai avea 16 ani.
Iar eu continuasem să-mi țin promisiunea într-un fel care nu-i mai făcea bine.
După primul salariu a venit în bucătărie și mi-a pus niște bani pe masă.
— Ce sunt ăștia?
— Partea mea la cheltuieli.
M-am uitat la bancnote.
Primul impuls a fost să spun:
„Lasă, mamă, păstrează-i.”
Cuvintele aproape îmi ieșiseră din gură.
M-am oprit.
— Bine.
Ionuț a zâmbit.
Cred că și el știa cât de greu îmi fusese să spun acel „bine”.
Mariana s-a schimbat și ea.
Nu peste noapte.
Și nici nu i-am cerut să se apuce imediat de muncă, însărcinată și cu trei copii mici.
Dar într-o după-amiază a venit la mine.
— Pot să te întreb ceva?
— Spune.
— Mai ai masa pliantă din balcon?
— Da.
— Aș vrea să-mi fac un colț pentru manichiură.
Am privit-o.
— Acum?
— Nu multe cliente. Două, poate trei pe săptămână. Cât pot.
Apoi a adăugat repede:
— Nu vreau să depindem numai de Ionuț. Și nici de dumneavoastră.
Era prima dată când o auzeam spunând asta.
— Te ajut să faci loc, i-am spus.
Și imediat m-am oprit.
Mariana a zâmbit.
— Fac eu.
Am început să râdem amândouă.
— Vezi? i-am spus. E boală veche la mine.
— Știu.
Nu mi-a spus-o cu răutate.
Au trecut cele două luni.
În ultima săptămână, Ionuț a venit acasă cu câteva foi printate.
— Ce-i asta?
— Apartamente.
— Ce apartamente?
— Chirii.
Mariana s-a apropiat.
— Am găsit unul.
Era mic.
Două camere într-un bloc vechi, într-o zonă mai ieftină a Ploieștiului.
Nu era frumos.
Bucătăria era îngustă, mobila veche, iar proprietarul nu voia să schimbe frigiderul.
Dar era al lor.
Sau avea să fie, cât timp plăteau chiria.
— Vă ajut cu garanția, am spus.
Ionuț m-a privit.
— Nu.
M-am încruntat.
— Cum adică nu?
— O avem.
— De unde?
— Am pus deoparte din salarii. Și Mariana a strâns ceva.
Am simțit ceva ciudat în piept.
Mândrie.
Dar și puțină tristețe.
Toată viața mea de mamă fusese construită în jurul ideii că Ionuț are nevoie de mine.
Acum, pentru prima dată, îmi arăta că poate să nu aibă.
Și trebuia să învăț că asta era un lucru bun.
Ziua mutării a venit mai repede decât mă așteptam.
Apartamentul meu s-a umplut de sacoșe și cutii.
Ionuț căra.
Mariana împacheta.
Eu mă învârteam prin casă și mă abțineam să nu verific fiecare lucru.
Când au plecat, Ionuț a rămas ultimul în ușă.
— Mamă?
— Da?
— Ești supărată?
— Pentru ce?
— Că plecăm.
M-am uitat spre sufrageria care, după atâția ani de aglomerație, părea brusc enormă.
— Nu.
Am zâmbit.
— Dar probabil o să plâng după ce închid ușa.
A râs.
Apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am ajuns să cred că tot ce faci pentru mine mi se cuvine.
M-am uitat la el.
— Și mie îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că te-am ajutat atât de mult, încât uneori nu te-am mai lăsat să te ajuți singur.
A dat încet din cap.
— Aseară ai avut dreptate.
— Cu ce?
— Când ai spus că nu ne mai salvezi.
A zâmbit.
— Cred că aveam nevoie să nu ne mai salvezi.
După ce au plecat, am închis ușa.
Și da.
Am plâns.
Dar nu de tristețe.
Cel puțin nu numai.
Pentru prima dată după ani întregi, am dormit singură în apartamentul meu.
Dimineața m-am trezit înainte de șapte din obișnuință.
Am rămas câteva secunde întinsă, așteptând să aud zgomote.
Nimic.
Nicio ușă.
Niciun televizor.
Nicio voce care să mă cheme.
M-am dus în bucătărie și mi-am făcut o cafea.
Am băut-o caldă până la capăt.
Pe la opt m-a sunat Ionuț.
— Ce faci?
— Beau cafea.
— Ai mâncat?
Am zâmbit.
— Uite cine mă întreabă acum pe mine.
A râs.
— Mă obișnuiesc și eu.
Nu devenise peste noapte fiul perfect.
Au avut luni grele.
Au fost facturi care i-au speriat.
Au fost zile în care Ionuț s-a întors obosit și a spus că s-a săturat de serviciu.
Au fost luni în care chiria a înghițit aproape tot.
Dar n-au mai venit la mine cu mâna întinsă la primul necaz.
Uneori mă întreb dacă trebuia să pun limita mai devreme.
Poate că da.
Multă vreme am crezut că o mamă bună este cea care găsește mereu o soluție pentru copilul ei.
Acum cred altceva.
Uneori, cea mai grea formă de iubire este să te dai puțin la o parte.
Să nu mai plătești.
Să nu mai repari.
Să nu mai inventezi scuze.
Să rămâi aproape, dar să-l lași pe omul pe care l-ai crescut să-și poarte propria viață.
Nu l-am ajutat mai puțin pe Ionuț când am încetat să-l salvez.
Poate că atunci, pentru prima dată după foarte mulți ani, l-am ajutat să devină din nou adult.