Am recitit scrisoarea până târziu în noapte.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mă mai gândeam la bani.
Mă gândeam la mama.
La câte dimineți petrecuse lângă gard.
La câte seri se uitase spre poartă.
La câte ori îi trimisesem lucruri, convins că asta înseamnă iubire.
În realitate, ea nu ceruse niciodată o mașină de spălat.
Nici televizor.
Nici frigider.
Își dorise doar să mă vadă întorcându-mă acasă.
În dimineața următoare am intrat în biroul șefului.
— Plec.
M-a privit surprins.
— În concediu?
Am clătinat din cap.
— Definitiv.
În aceeași zi mi-am cumpărat un bilet de avion.
Doar dus.
Când am ajuns în sat, n-am luat taxi.
Am mers pe jos ultimii kilometri.
Voiam să simt fiecare pas spre casă.
De departe am văzut poarta noastră de lemn.
Iar lângă gard, exact cum îmi scrisese, mama spăla rufe în albie.
Avea mâinile în apa rece și, din când în când, ridica privirea spre drum.
Când m-a văzut, a rămas nemișcată.
Cămașa pe care o spăla i-a alunecat în apă.
— Marius…
Atât a putut spune.
Am lăsat valizele în mijlocul drumului și am alergat spre ea.
M-a strâns în brațe cu toată puterea pe care o mai avea.
Plângea și repeta mereu aceleași cuvinte.
— Ai venit… ai venit…
I-am mângâiat părul alb și am șoptit:
— Am venit, mamă.
Și nu mai plec.
Mai târziu am intrat în tindă.
Mașina de spălat era exact cum o descrisese.
Albă.
Curată.
Acoperită cu un ștergar țesut de ea.
În prima duminică după întoarcerea mea, mama a vrut să pornească mașina.
Am zâmbit.
Am scos ștergarul de pe ea.
Dar apoi am luat copaia veche și am dus-o lângă gard.
— Astăzi nu spălăm la mașină.
Mama m-a privit mirată.
— De ce?
I-am zâmbit.
— Pentru că astăzi nu spălăm rufe.
Astăzi stăm de vorbă.
Ne-am așezat amândoi lângă gard, cu mâinile în apa rece și cu poarta în fața noastră.
Doar că, pentru prima dată după doisprezece ani, mama nu se mai uita la drum.
Se uita la mine.
Și am înțeles atunci că sunt lucruri pe care niciun ban din lume nu le poate cumpăra.