Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Dacă eram eu în locul tău, ți-l dădeam.
M-am uitat la Radu câteva secunde.
— Mi-ai da apartamentul tău?
— Da.
— Și tu unde te-ai duce?
A ezitat.
— M-aș descurca.
Am zâmbit amar.
— E foarte ușor să te descurci cu apartamentul altuia.
Mama a intervenit imediat:
— Nu răstălmăci ce spune!
— Nu răstălmăcesc nimic. Încerc doar să înțeleg de ce, în familia asta, faptul că eu am muncit și m-am descurcat a devenit motivul pentru care trebuie să renunț la ce am.
— Pentru că el are un copil pe drum!
— Și eu ce am, mamă? O viață de rezervă?
S-a făcut liniște.
Ioana și-a coborât privirea.
Radu s-a încruntat.
— Nu ți-a cerut nimeni apartamentul pentru totdeauna.
— Ai spus un an. Poate doi.
— Da.
— Doi ani în care eu plătesc rata aici și chirie în altă parte.
— Poți să-ți iei ceva mai mic.
M-am uitat la el.
— Exact asta nu înțelegi. Nu tu hotărăști cât de mic trebuie să trăiesc eu ca să-ți fie ție mai ușor.
Mama și-a smucit geanta pe umăr.
— Gata. Am înțeles.
— Ce ai înțeles?
— Că pentru tine niște pereți sunt mai importanți decât fratele tău.
Am tras aer în piept.
— Nu, mamă. Tocmai ți-am spus că îi ajut cu garanția pentru altă chirie. Îi ajut la mutare. Dacă au nevoie de ceva pentru copil și pot, îi ajut.
Am arătat spre podeaua pe care încă mai erau cutii nedespachetate.
— Dar nu plec din casa pentru care am muncit aproape opt ani.
Mama s-a uitat la Radu.
— Hai să mergem.
Ioana a făcut un pas spre mine.
— Andrei…
Mama a prins-o ușor de braț.
— Lasă-l. Să rămână cu apartamentul lui.
Înainte să iasă, s-a întors spre mine.
— Să nu te mire dacă într-o zi o să ai nevoie de familie și n-o să mai găsești pe nimeni.
Ușa s-a închis.
Am rămas singur în sufragerie.
Pe masă era o cană de cafea rece.
Într-o cutie deschisă erau cărțile pe care încă nu apucasem să le pun în bibliotecă.
M-am așezat pe canapea.
Pentru prima dată de când cumpărasem apartamentul, nu m-am mai simțit mândru de el.
M-am simțit vinovat.
Și vinovăția aceea a ținut mult.
Mama nu m-a mai sunat.
La început am crezut că îi va trece.
O săptămână.
Două.
O lună.
Când am sunat-o eu, mi-a răspuns scurt.
— Da?
— Ce faci?
— Bine.
— Radu?
— Se descurcă.
Accentul pe ultimul cuvânt nu era întâmplător.
— Mamă, eu chiar vreau să-i ajut.
— Nu mai este nevoie.
Și a închis repede.
La Paște am aflat de la o mătușă că se strânseseră cu toții la mama.
Eu nu fusesem chemat.
— Poate ar trebui să treci și tu pe acolo, mi-a spus mătușa.
— Dacă mama voia să vin, mă chema.
A urmat o pauză.
— E supărată.
— Știu.
— Zice că ai devenit foarte rece de când te-ai mutat la București.
Am râs fără chef.
În seara de Paște am mâncat singur.
Și n-o să mint spunând că mi-a fost bine.
Nu mi-a fost.
Mă uitam în jur la apartamentul pentru care luptasem atât și mă întrebam dacă merita.
Poate chiar eram egoist.
Poate că o familie însemna să dai fără să calculezi.
Poate că tata, dacă ar fi trăit, ar fi fost dezamăgit.
Dar apoi mi-am amintit ceva.
Tata nu-mi spusese niciodată să nu-mi ajut fratele.
Îmi spusese să nu depind de nimeni.
Era o diferență enormă.
Și, după câteva zile, l-am sunat pe Radu.
— Ați găsit ceva?
— Căutăm.
— Dacă găsiți și vă lipsește garanția, te ajut.
A tăcut.
— Mama știe că m-ai sunat?
— Nu.
— O să se supere.
— Radu, am 36 de ani. Nu trebuie să-i cer voie mamei ca să-mi ajut fratele.
A oftat.
— Bine.
Peste două săptămâni au găsit un apartament mic în Berceni.
Parter.
Două camere.
Mobilă veche, dar curat.
Proprietarul cerea garanție și o lună în avans.
Le lipsea o parte din bani.
I-am dat-o.
Nu împrumut.
Ajutor.
În ziua mutării m-am dus cu mașina și am cărat cutii împreună cu Radu.
N-am vorbit despre ceartă.
La un moment dat, în timp ce urcam o comodă îngustă, a spus:
— Vezi? Puteam să mutăm mobila asta direct la tine și terminam mai repede.
M-am oprit.
S-a uitat la mine.
Apoi a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Glumesc.
Am râs și eu.
Era puțin.
Dar era ceva.
După ce s-a născut copilul, m-am dus să-i văd.
Le-am dus lucrurile de care aveau nevoie și am stat cu nepotul meu în brațe aproape o oră.
Nimeni nu m-a dat afară.
Nimeni nu era pe drum.
Viața nu se terminase pentru că nu le dădusem apartamentul.
Doar devenise mai grea pentru o vreme.
Mai ales pentru Radu.
A schimbat două servicii în câteva luni.
Apoi s-a angajat la o firmă de curierat.
La început se plângea de program.
De șef.
De trafic.
Exact cum făcuse întotdeauna.
Numai că acum avea chirie.
Facturi.
Un copil.
Și de data asta nu mai exista un apartament al fratelui în care să se mute gratis.
A rămas.
După câteva luni a primit un traseu mai bun.
Apoi un salariu puțin mai mare.
Ioana se ocupa de copil și era atentă la fiecare leu.
Au cumpărat o masă second-hand.
Un pătuț primit de la niște prieteni.
O mașină de spălat la mâna a doua.
Nu era viața pe care și-o imaginaseră.
Dar era a lor.
Cu mama, în schimb, lucrurile au rămas reci.
Vorbeam.
Ne vedeam uneori.
Dar între noi rămăsese apartamentul meu, chiar și atunci când nimeni nu-l pomenea.
Într-o zi a venit la mine.
Se uita prin sufragerie.
Între timp terminasem de despachetat.
Pusesem cărțile în bibliotecă.
Agățasem tablourile.
Cumpărasem o masă nouă.
— Ai făcut frumos, a spus.
— Mulțumesc.
S-a uitat spre camera liberă.
— Tot nu înțeleg ce faci singur cu atâta spațiu.
Am simțit vechea furie ridicându-se.
Dar n-am mai intrat în luptă.
— Trăiesc, mamă.
Atât.
N-a spus „îmi pare rău”.
Probabil nici nu va spune vreodată.
Aproape un an după scandal, m-a sunat Radu.
Era târziu.
— Ce faci?
— Bine. Tu?
— Bine.
A urmat o liniște ciudată.
— Bă… n-am sunat să-ți cer nimic.
Am râs.
— E un început bun.
A râs și el.
Apoi vocea i s-a schimbat.
— M-am gândit mult la ce s-a întâmplat atunci.
N-am spus nimic.
— Atunci te-am urât.
— Știu.
— Chiar te-am urât. Credeam că ești cel mai egoist om din lume.
— Și acum?
A tăcut câteva secunde.
— Acum cred că ai făcut bine că n-ai cedat.
M-am ridicat de pe canapea.
Nu mă așteptasem.
— De ce?
— Pentru că m-am obișnuit să apară cineva.
A spus-o greu.
— Mama. Tata înainte. Tu. Mereu cineva.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Și dacă ne dădeai apartamentul…
S-a oprit.
— Ce?
— Cred că tot așa aș fi rămas. Așteptând.
M-am așezat din nou.
Pentru prima dată după aproape un an, am simțit că cineva din familie înțelesese ce încercasem să spun.
— Puteai să ajungi aici și fără să ne distrugem între noi.
— Știu.
Apoi a spus simplu:
— Aici am greșit.
N-a fost o împăcare de film.
Nu ne-am spus că de mâine totul va fi ca înainte.
Nici nu mai voiam să fie.
Dar am început să vorbim din nou.
Mai întâi rar.
Apoi mai des.
Uneori venea la mine cu nepotul.
Alteori mergeam eu la ei.
Și ceva se schimbase.
Radu nu-mi mai spunea:
„Tu te descurci.”
Îmi povestea cum se descurcă el.
Într-o seară, după ce au plecat, am rămas singur în sufragerie.
M-am uitat în jur.
Nu mai erau cutii.
Nu mai era nimic rezemat de pereți.
Apartamentul devenise, în sfârșit, acasă.
Și atunci am înțeles că nu refuzasem să-mi ajut familia.
Îi ajutasem.
Doar că refuzasem ideea că ajutorul trebuie să însemne ca unul să piardă tot ce a construit pentru ca altul să nu fie obligat să construiască nimic.
Familia nu înseamnă să spui „da” la orice.
Uneori înseamnă să fii acolo când celălalt are nevoie de o mână.
Dar să nu-i dai mâna împreună cu tot ce ai muncit să ridici.
Apartamentul acela nu valora mai mult decât fratele meu.
Dar nici fratele meu nu avea nevoie să primească apartamentul meu ca să fie iubit.
Avea nevoie să învețe că poate să-și construiască singur viața.
Exact cum fusesem obligat și eu să o fac.