Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Aveți zece minute.
Pentru câteva secunde nu s-a mișcat nimeni.
Cred că așteptau să-mi treacă.
Să închid ușa.
Să spun că m-am enervat.
Să mă întorc în bucătărie și să fac ceea ce făcusem de atâtea ori: să înghit.
Soacra mea a fost prima care și-a revenit.
— Cătălin, spune-i ceva!
Soțul meu s-a uitat la mine.
— Irina, termină. Închide ușa și discutăm.
— Nu mai avem ce discuta acum. Părinții tăi pleacă.
Socrul meu a făcut un pas înainte.
— Ne dai afară?
— Da.
— Pe noi?
— Da.
— După câte am făcut pentru voi?
Aproape că am râs.
— Ce anume ați făcut pentru mine?
Soacra și-a dus mâna la piept.
— Auzi la ea! După ce te-am primit în familia noastră…
— Dumneavoastră sunteți acum în casa mea și tocmai mi-ați spus că nu sunt în stare să țin un bărbat lângă mine.
— Pentru că uite cum te porți!
— Mamă, lasă, a intervenit Cătălin.
Dar nu ca să mă apere.
Ca să oprească scandalul.
Exact cum făcuse întotdeauna.
Soacra și-a luat geanta.
— Hai să mergem. Dacă asta vrea…
A început să plângă.
— Să-și bată joc de noi după atâția ani…
Socrul meu m-a numit nerecunoscătoare.
Soacra a spus că o să-mi pară rău.
Cătălin repeta:
— Irina, nu face asta.
Dar eu am rămas lângă ușă.
Părinții lui au ieșit.
Soacra s-a întors de pe palier.
— Să nu vii la mine când rămâi singură!
N-am răspuns.
Am așteptat până au coborât.
Apoi m-am uitat la Cătălin.
El rămăsese în sufragerie.
— Acum închide ușa, a spus.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Cum adică?
— Am spus „toți”.
Cred că atunci a înțeles.
— Irina, eu sunt soțul tău.
— Știu.
— Și mă dai afară din casa mea?
Replica aceea m-a făcut să-l privesc lung.
— Casa ta?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu, Cătălin. Tocmai asta e problema. Zece ani am crezut că știu ce vrei să spui.
Am arătat spre sufragerie.
— Când mama ta îmi deschidea dulapurile și tu spuneai că „știe mai bine”, trebuia să înțeleg.
— Iar o luăm de la început?
— Când am rămas fără serviciu și îmi spuneai „acum eu țin casa”, deși eu continuam să plătesc rata, trebuia să înțeleg.
— Eram nervos.
— Când mama ta mă umilea și tu te uitai în telefon, ce erai?
A tăcut.
— Obosit?
Nimic.
— Nervos?
Și-a băgat telefonul în buzunar.
— Hai să vorbim mâine.
— Exact. Mâine.
— Și unde vrei să mă duc acum?
M-am uitat la ceas.
— La părinții tăi. Tocmai au plecat.
Fața i s-a schimbat.
— Vorbești serios.
— Pentru prima dată după foarte mult timp, da.
Cătălin n-a plecat în zece minute.
I-au trebuit aproape patruzeci.
A intrat în dormitor, și-a pus câteva haine într-o geantă și a trântit un sertar atât de tare încât am tresărit.
La un moment dat a ieșit cu geanta în mână.
— Asta vrei?
Am vrut să-i spun că nu.
Nu asta voiam.
Eu voiam un soț care să mă fi apărat cu cinci ani înainte.
Voiam un om care să-i fi spus mamei lui:
„Nu umbla prin lucrurile Irinei.”
Voiam să nu fiu nevoită să ajung la ușa deschisă.
Dar nu puteam schimba zece ani într-o seară.
— Vreau să pleci acum.
A ieșit.
Am închis ușa.
Și când am auzit cheia întorcându-se în yală, m-am sprijinit cu spatele de perete și am început să plâng.
Nu de fericire.
Nu mă simțeam puternică.
Mă simțeam terminată.
În sufragerie rămăsese telefonul meu pe masă, iar cele două plase de cumpărături erau încă pe podea.
Una se răsturnase.
O roșie se rostogolise până lângă canapea.
M-am uitat la ea și, nu știu de ce, am început să râd printre lacrimi.
După zece ani de căsnicie, rămăsesem singură în casă cu o roșie pe podea și o durere de cap îngrozitoare.
A doua zi au început telefoanele.
Mai întâi sora lui Cătălin.
Apoi o mătușă.
După aceea o verișoară pe care o vedeam de două ori pe an.
— Irina, un cămin nu se distruge pentru o ceartă.
— Mai rabdă și tu.
— Mama lui Cătălin este mai dificilă, dar e mama lui.
— Părinții sunt părinți.
O vecină mi-a spus:
— Bărbații mai greșesc.
La un moment dat am întrebat:
— Dar eu cât aveam voie să greșesc?
S-a făcut liniște.
Nimeni nu mă întrebase cât mai puteam.
Toată lumea era preocupată de momentul în care deschisesem ușa.
Nimeni nu fusese acolo în miile de zile dinainte.
După o săptămână, am început să observ ceva ciudat.
Liniștea.
Veneam de la serviciu și cheia intra în ușă fără să mă întreb cine găsesc înăuntru.
Îmi lăsam geanta unde voiam.
Dacă eram obosită, mâncam un sandviș.
Nimeni nu întreba de ce n-am făcut ciorbă.
Nimeni nu deschidea frigiderul ca să-mi inspecteze cumpărăturile.
Într-o dimineață am stat cu cafeaua în mână aproape douăzeci de minute.
Atât.
Și mi-am dat seama că nu mai stătusem de ani întregi în propria sufragerie fără să simt că trebuie să fac ceva pentru altcineva.
Cătălin a venit după două săptămâni.
Avea un buchet de flori.
Când l-am văzut prin vizor, mi s-a strâns stomacul.
Am deschis.
— Putem vorbi?
Am rămas în prag.
Nu l-am invitat înăuntru.
— Vorbește.
S-a uitat la flori, apoi la mine.
— Mă schimb, Irina.
N-am spus nimic.
— Serios. Am vorbit și cu mama. N-o să-i mai las să se bage.
— Și?
A părut surprins.
— Cum adică „și”?
— Ce ai înțeles?
— Că mama s-a băgat prea mult.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
Atunci am știut ce trebuia să-l întreb.
— Dacă mama ta nu m-ar fi jignit în seara aia și eu n-aș fi deschis ușa, tu ai fi văzut vreodată vreo problemă în felul în care m-ați tratat?
Cătălin a rămas tăcut.
— Irina…
— Nu. Răspunde.
— Nu știu.
— Eu știu.
A coborât privirea.
— Unde ai fost când aveam nevoie să mă aperi, Cătălin?
— Am greșit.
— Nu acum. Atunci. Unde ai fost?
N-a răspuns.
Și tăcerea lui mi-a răspuns la tot.
Florile erau frumoase.
Poate chiar îi părea rău.
Dar eu nu mai aveam nevoie de flori.
Aveam nevoie de bărbatul care ar fi trebuit să fie lângă mine în anii în care mă încuiam în baie ca să plâng fără să mă audă nimeni.
— Mai dă-mi o șansă, a spus.
M-am uitat la el și am încercat să găsesc ceva din femeia care, cu ani înainte, ar fi făcut orice să salveze căsnicia.
Nu mai era acolo.
Nu simțeam ură.
Asta m-a surprins cel mai mult.
Simțeam doar o oboseală veche.
— Nu mai pot.
— După zece ani, asta e tot?
Am dat încet din cap.
— Nu, Cătălin. Tocmai asta nu înțelegi.
M-am uitat la el.
— Nu plec după o seară. Plec după zece ani.
A rămas nemișcat.
Apoi a pus florile jos, lângă ușă, și a plecat.
În luna următoare am început demersurile pentru divorț.
N-a fost simplu.
Au existat discuții.
Au existat reproșuri.
Au existat oameni convinși că eu „distrusesem familia”.
Dar de fiecare dată când începeam să mă îndoiesc, îmi aminteam un lucru:
Cătălin avusese ani întregi să vadă.
Nu văzuse.
Sau poate văzuse și îi fusese mai comod să nu facă nimic.
Primele luni singură au fost ciudate.
Uneori mă trezeam noaptea și întindeam mâna spre partea lui de pat.
Alteori auzeam liftul oprindu-se la etaj și corpul meu se încorda automat.
Mă așteptam să sune cineva.
Să intre cineva.
Să-mi spună că farfuriile nu sunt puse bine.
Că mâncarea nu este bună.
Că nu sunt destul de gospodină.
Dar nu intra nimeni.
Încet, apartamentul a început să fie din nou al meu.
Nu pentru că scria numele meu pe acte.
Fusese mereu acolo.
Ci pentru că, în sfârșit, puteam trăi în el fără să mă simt musafir.
Într-o duminică dimineața m-am trezit, mi-am făcut cafeaua și m-am așezat în sufragerie.
Era liniște.
Soarele intra printre perdele.
Pe scaunul pe care soacra își ținuse mâna în seara aceea îmi lăsasem o carte.
Am luat-o și am început să citesc.
După câteva minute, mi-am dat seama că zâmbeam.
Nu se întâmplase nimic spectaculos.
Nu apăruse alt bărbat.
Nu câștigasem bani.
Nu mă răzbunasem pe nimeni.
Doar beam cafea în casa mea.
Și nimeni nu-mi spunea ce fac greșit.
Multă vreme m-am întrebat dacă am fost prea dură.
Dacă trebuia să mai rabd.
Dacă trebuia să-i mai dau lui Cătălin o șansă.
Apoi mi-am amintit replica soacrei:
„Tu n-ai fost în stare niciodată să ții un bărbat aproape.”
Poate că avea dreptate într-un singur sens.
Într-adevăr, n-am mai vrut să țin lângă mine un bărbat care stătea cu ochii în telefon în timp ce alții mă umileau în propria mea casă.
Oamenii văd ușa pe care ai deschis-o într-o seară.
Nu văd miile de zile în care ai fost împins încet spre ea.
Iar eu am ales să rămân singură.
Nu pentru că n-am fost în stare să țin un bărbat.
Ci pentru că am vrut, în sfârșit, să mă țin pe mine.