Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mariana a rămas câteva secunde în mijlocul holului, uitându-se când la Mihai, când la mine.
— Adriana, ce s-a întâmplat aici?
— Nimic.
— Cum nimic? Mihai gătește.
Am pus ceașca pe masă.
— Am observat.
Mihai mi-a aruncat o privire care spunea clar că nu era momentul pentru ironii.
Mariana s-a apropiat de bucătărie.
— Dar tu de ce nu gătești?
— Pentru că astăzi Mihai vă găzduiește.
— El?
— Da.
— Dar de când?
Mihai a intervenit repede:
— Mamă, hai să ne așezăm.
Numai că Mariana nu era femeia care să lase o întrebare fără răspuns.
— Adriana, ești supărată pe noi?
— Nu.
— Atunci nu înțeleg.
M-am uitat la Mihai.
— Îi explici tu sau îi explic eu?
A închis ochii pentru o secundă.
Exact atunci au intrat și Cătălin cu Oana.
Cătălin s-a uitat spre fratele lui.
— Tu gătești?
— Da.
— De bunăvoie?
Oana i-a dat un cot discret.
Mihai n-a râs.
— Hai să mâncăm.
Ne-am așezat.
Masa nu arăta ca în celelalte sâmbete.
Nu era ciorbă.
Nu era friptura pe care o făceam eu.
Nu erau două garnituri, salată și desert.
Mihai pregătise niște pulpe la cuptor și cartofi.
Cartofii erau prea rumeniți, iar carnea nu avea suficientă sare.
Dar se putea mânca.
Mariana a luat prima îmbucătură.
Am știut că urmează ceva înainte să deschidă gura.
— Cartofii sunt cam uscați.
Mihai și-a lăsat furculița jos.
— Mamă, atât am făcut.
— Nu te critic. Spun și eu.
Apoi s-a uitat la mine.
— Adriana, tu chiar n-ai făcut nimic?
— Nu.
— Nici măcar o salată?
— Nu.
Mariana a oftat.
— Nu înțeleg de ce trebuie să ne bagi pe noi în problemele voastre.
— Nu v-am băgat în nimic.
— Păi atunci?
Am privit-o.
— Mihai a hotărât că de acum înainte fiecare este responsabil pentru banii lui, mâncarea lui și cheltuielile lui. Eu am fost de acord.
Mariana a rămas nemișcată.
Cătălin s-a uitat la Mihai.
— Ce?
Mihai și-a dres glasul.
— Am decis să ne organizăm altfel financiar.
— Și asta înseamnă că Adriana nu mai gătește?
Mariana s-a întors imediat spre mine.
— Ce legătură au banii cu masa în familie?
Acolo aproape că am zâmbit.
— Până acum aveau legătură doar cât timp îi cheltuiam eu.
S-a făcut liniște.
Mihai s-a uitat în farfurie.
Mariana a clipit.
— Cum adică?
— Înseamnă că aproape toate cumpărăturile pentru mesele astea le-am plătit eu.
— Dar sunteți căsătoriți.
— Exact.
— Atunci ce mai contează cine plătește?
Am lăsat furculița jos.
— Până acum câteva zile conta suficient cât să-i spuneți lui Mihai că mă întreține.
Mariana a încremenit.
Mihai și-a ridicat imediat privirea.
— Adriana…
— Nu, Mihai. Dacă tot am ajuns aici, hai să spunem lucrurile până la capăt.
Mariana și-a strâns buzele.
— Eu n-am spus că te întreține.
— I-ai spus că finanțele separate sunt mai corecte pentru că așa „nu profită nimeni de nimeni”.
A tăcut.
— Și trei zile mai târziu, soțul meu mi-a spus că s-a săturat să mă întrețină.
Oana se uita în farfurie.
Cătălin nu mai spunea nimic.
Mihai părea că ar fi vrut să dispară.
Mariana și-a îndreptat spatele.
— Poate că am spus ceva, dar nu știam cum vă împărțiți voi cheltuielile.
— Exact.
— Exact ce?
— Nu știați.
Am privit-o direct.
— Dar ați avut o părere.
Nu mi-a răspuns.
Mihai a intervenit:
— Gata, mamă. Adriana are dreptate aici.
Mariana s-a întors spre el.
— Eu doar am încercat să te sfătuiesc.
— Știu.
— Și acum mă faci pe mine vinovată?
— Nu. Eu sunt vinovat că am ascultat fără să verific.
Asta m-a surprins.
Mihai s-a uitat la mine.
— Am crezut că eu plătesc mai mult.
— Pentru că te uitai doar la ce plăteai tu.
— Da.
A respirat adânc.
— Și nu m-am întrebat niciodată ce plătești tu.
După masă, Mariana s-a ridicat.
S-a uitat spre tava în care mai rămăseseră câteva bucăți de carne.
Pentru o secundă am văzut reflexul cunoscut.
Privirea spre mâncare.
Apoi spre geanta ei.
N-a spus nimic.
Și-a luat haina.
Înainte să plece, s-a întors spre Mihai.
— Vorbim noi.
— Vorbim.
Apoi spre mine.
— La revedere, Adriana.
— La revedere.
După ce ușa s-a închis, Mihai s-a întors în bucătărie.
M-am ridicat și eu.
Pe masă erau farfurii.
Pe blat, vase.
Cuptorul trebuia curățat.
Pentru prima dată, nu m-am apucat automat de treabă.
Mihai s-a uitat în jur.
Apoi a început să strângă.
Câteva minute n-am spus nimic.
— Adriana?
— Da?
— Cât?
— Cât ce?
— Cât cheltuiai?
M-am dus după laptop.
Nu pregătisem vreo prezentare.
Nu voiam să-l umilesc.
Aveam doar calculele pe care le făcusem în seara în care îmi spusese că mă întreține.
Am pus laptopul pe masă.
— Uite.
A citit în liniște.
Cumpărăturile mari.
Utilitățile.
Produsele pentru casă.
Mesele de sâmbătă.
În ultimul an, numai mesele cu familia lui ajunseseră la aproape 18.000 de lei.
— Optsprezece mii?
— Aproximativ.
— Numai mesele?
— Da.
A continuat să citească.
Cu fiecare rând, fața i se schimba.
— De ce n-ai spus nimic?
Întrebarea m-a enervat mai mult decât mă așteptam.
— Ce trebuia să spun, Mihai? „Uite, am cumpărat detergent”? „Uite, am plătit curentul”? „Uite, am dat iar câteva sute de lei ca să vină familia ta la masă”?
— Nu…
— Le făceam pentru că eram o familie. N-am ținut scorul.
Am făcut o pauză.
— Până când tu ai început să-l ții.
N-a răspuns.
Am întors laptopul spre mine.
— Știi care e partea cea mai urâtă?
— Care?
— Nu faptul că ai vrut bani separați. Putem avea bani separați. Putem avea cont comun. Putem împărți procentual. Putem găsi zece variante.
M-am uitat la el.
— M-a durut că ai putut să te uiți la mine și să-mi spui că te-ai săturat să mă întreții fără să ai habar ce fac eu pentru casa asta.
Mihai a rămas cu mâinile pe masă.
— Ai dreptate.
Nu mă așteptasem.
— Am fost un idiot.
— Ai fost nedrept.
— Și arogant.
Am tăcut.
— Îmi pare rău, Adriana.
— Bine.
A ridicat privirea.
— Atât?
— Ce vrei să spun?
— Nu știu. Că mă ierți.
— Nu funcționează așa.
A înghițit.
— Atunci ce fac?
— Începi prin a vedea.
— Ce?
Am arătat spre bucătărie.
— Tot.
În săptămâna următoare, Mihai a venit el cu propunerea.
Ne-am așezat și am trecut prin cheltuielile reale ale casei.
Fără reproșuri.
Fără „eu plătesc asta, tu aia” aruncate la nervi.
Am stabilit o sumă pe care fiecare o punea lunar pentru casă, proporțional cu veniturile noastre.
Restul rămânea separat.
Și am mai stabilit ceva.
— Mesele de sâmbătă? a întrebat.
— Nu mai există automat.
A ridicat sprâncenele.
— Deloc?
— Dacă vrem să invităm oameni, invităm. Dar nu mai presupune nimeni că eu cumpăr, gătesc, servesc și strâng.
— Corect.
— Și familia ta nu vine în fiecare săptămână.
A oftat.
— Mama o să facă scandal.
— Atunci vorbești tu cu ea.
— Eu?
L-am privit.
A zâmbit jenat.
— Da. Eu.
Nu s-a transformat peste noapte.
Nici eu nu voiam asta.
În primele săptămâni a uitat de două ori să cumpere ce promisese.
O dată a pus o cămașă roșie cu rufele albe și am avut câteva prosoape roz.
Am râs amândoi.
Dar nu m-am repezit să preiau iar totul.
Și el a continuat.
A început să facă cumpărături.
Să gătească de două ori pe săptămână.
Să verifice facturile.
Să observe când se termina detergentul fără să apară miraculos altul în dulap.
Iar mesele cu familia lui au devenit o dată pe lună.
Prima a fost ciudată.
Mariana a venit cu o salată.
Oana a adus prăjitura.
Cătălin a adus băuturile.
Mihai a făcut friptura.
Eu am făcut garnitura.
La sfârșit, Mariana s-a uitat la mine.
— Cartofii au fost foarte buni.
— Mulțumesc.
Apoi privirea ei a alunecat spre tava în care mai rămăseseră două bucăți de friptură.
Am știut imediat ce urmează.
— Mai este puțină carne…
N-a apucat să termine.
Mihai a intervenit:
— Mamă, dacă vrei să iei pentru acasă, data viitoare aduci și tu ceva în plus.
Mariana s-a uitat la el de parcă vorbise în altă limbă.
— Mihai!
— Ce? E modern.
Am coborât capul ca să nu râd.
Până și Cătălin a început să zâmbească.
Mariana a bombănit ceva, dar a lăsat tava în pace.
Mai târziu, după ce au plecat, Mihai strângea farfuriile.
S-a oprit lângă mine.
— Acum înțeleg.
— Ce?
— De ce ai zâmbit în seara aia.
Mi-am amintit.
„M-am săturat să te întrețin.”
„Fiecare cu banii lui.”
„E modern.”
— Nu zâmbeam pentru că voiam să te pedepsesc.
— Știu.
— Atunci?
A luat încă două farfurii de pe masă.
— Pentru că știai că habar n-am ce cer.
Am zâmbit.
— Cam așa ceva.
Mihai nu m-a mai întrebat niciodată cine pe cine întreține.
Nici eu n-am mai plătit în tăcere pentru tot, așteptând ca cineva să observe singur.
Am învățat amândoi că într-o căsnicie nu este suficient să spui că sunteți parteneri.
Trebuie să știi ce duce celălalt în spate.
Pentru că uneori cel mai privilegiat om dintr-o casă este tocmai cel care crede că face cel mai mult.
Iar Mihai a trebuit să gătească o singură masă pentru familia lui ca să înceapă să vadă toate mesele pe care eu le făcusem înainte.