Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mara s-a uitat la mine, apoi la bagaj.
— Mamă, serios. Du-te.
— Și dacă se supără tata?
A ridicat din umeri.
— E deja supărat. Măcar să nu anulezi degeaba.
Am râs pentru prima dată după două zile.
Mi-am luat geaca.
Când am ajuns în hol, Sorin a ieșit din dormitor.
S-a uitat la mine, apoi la troller.
— Deci chiar pleci.
— Da.
— Și ce le spun eu alor mei?
Întrebarea lui m-a oprit.
Nu „drum bun”.
Nu „ai grijă de tine”.
Nu „la mulți ani”.
Ce le spun eu alor mei?
— Adevărul, Sorin. Că soția ta a plecat două zile la Brașov.
— O să iasă discuții.
— Atunci discutați.
Am deschis ușa.
Pentru o secundă am vrut să mă întorc.
Era un reflex vechi.
Să repar.
Să împac.
Să mă asigur că nimeni nu rămâne supărat din cauza mea.
Numai că, de data aceea, am ieșit.
În tren mi-am ținut geanta în poală și m-am uitat aproape tot drumul pe geam.
Mă simțeam și liberă, și vinovată.
De parcă fiecare kilometru dintre mine și București era ceva ce luam de la familia mea.
Telefonul vibra din când în când.
Primul mesaj a fost de la Sorin:
„Unde ai pus factura la curent?”
I-am răspuns.
Al doilea:
„Mama întreabă dacă vii duminică.”
„Nu.”
Atât.
Mai târziu mi-a scris Mara:
„Ai ajuns?”
„Da.”
„Atunci lasă telefonul și plimbă-te.”
Am zâmbit.
În prima după-amiază am mers prin centrul Brașovului fără niciun plan.
La un moment dat m-am așezat la o cafenea.
Mi-am comandat o cafea și o prăjitură.
Și am stat.
Atât.
N-am împărțit prăjitura cu nimeni.
N-am întrebat pe nimeni ce vrea.
N-am fugit până la baie să verific o mașină de spălat.
N-am strâns nicio farfurie.
Cafeaua a rămas fierbinte suficient de mult încât să o beau până la capăt.
Mi s-a părut aproape absurd că observam lucrurile astea.
A doua zi am dormit până după nouă.
Nu mai făcusem asta de ani.
M-am plimbat mult.
Am urcat spre Tâmpa și m-am așezat o vreme pe o bancă.
În jurul meu treceau oameni.
Cupluri.
Familii.
Tineri.
Turiști.
Și atunci m-am întrebat:
„Daniela, ție ce îți place?”
Nu ce mănâncă Sorin.
Nu ce preferă copiii.
Nu ce gătesc de sărbători.
Mie.
Am încercat să-mi răspund.
Și n-am putut.
Nu mai știam ce muzică îmi place.
Nu mai știam ce aș face într-o duminică dacă nimeni n-ar avea nevoie de mine.
Nu mai știam ce haine aș cumpăra dacă nu m-aș gândi imediat dacă sunt practice, dacă se spală ușor sau dacă se pătează când gătesc.
Atunci am plâns.
Nu pentru că eram la Brașov.
Ci pentru că mi-am dat seama cât de mult timp trecuse de când nu mă mai întrebasem cine sunt în afară de soție și mamă.
În seara zilei mele, Mara m-a sunat.
— La mulți ani, mamă!
În spatele ei l-am auzit și pe Andrei.
— La mulți ani!
— Mulțumesc.
— Ce faci? m-a întrebat Mara.
M-am uitat în jur.
Eram singură într-o cameră de hotel.
— Nimic.
— Și?
Am zâmbit.
— E foarte bine.
Când m-am întors acasă, două zile mai târziu, am deschis ușa aproape cu teamă.
Casa era în picioare.
Nimeni nu murise de foame.
Chiuveta nu arăta grozav, dar nici nu se prăbușise lumea.
Sorin era acasă.
— Ai venit.
— Am venit.
Tonul lui era încă rece.
Mi-am dus bagajul în dormitor.
Când m-am întors în sufragerie, am văzut ceva pe masă.
Un tort mic.
Puțin strâmb.
Crema nu era întinsă uniform, iar pe o parte se lăsase.
Lângă el era o felicitare.
Am deschis-o.
„La mulți ani, mama.
Anul ăsta e și despre tine.
Mara și Andrei.”
M-am așezat pe scaun.
Și am început să plâng.
Mara a venit și m-a îmbrățișat.
Andrei a rămas puțin în spatele ei.
— Mamă…
M-am uitat la el.
— Îmi pare rău că n-am zis nimic atunci.
Am simțit că mă strânge ceva în piept.
— Am crezut că vedeți, i-am spus.
A coborât privirea.
— Cred că vedeam. Doar că ni se părea normal.
Propoziția lui m-a lovit.
Nu pentru că era crudă.
Ci pentru că era adevărată.
Li se păruse normal.
Mama gătește.
Mama spală.
Mama știe unde sunt lucrurile.
Mama organizează.
Mama rămâne.
Mama se descurcă.
Și, dacă un om face toate astea suficient de mult timp fără să spună nimic, ceilalți ajung să creadă că nu-l costă nimic.
Cu soacra mea a fost mai simplu.
Nu mi-a vorbit aproape o săptămână.
Când a sunat în sfârșit, prima ei propoziție a fost:
— Te-ai liniștit?
— Eram liniștită și înainte.
— Sper că ți-ai scos prostiile din cap.
În trecut aș fi încercat să-i explic.
De data aceea n-am făcut-o.
— Nu, i-am spus. Din contră.
A tăcut.
— Cum adică?
— Înseamnă că de ziua mea nu mai fac masă pentru douăsprezece persoane dacă nu vreau.
— Vai, Daniela…
— Trebuie să închid. Vorbim altă dată.
Și am închis.
Mi-au tremurat mâinile după aceea.
Atât de greu îmi era să spun „nu”, încât uneori corpul meu se purta de parcă tocmai făcusem ceva periculos.
Cu Sorin a durat mai mult.
Câteva zile am vorbit doar strictul necesar.
Apoi, într-o seară, a venit în bucătărie.
Eu îmi făceam un ceai.
— Daniela.
— Da?
— Putem să vorbim?
M-am întors spre el.
— Spune.
S-a sprijinit de blat.
— N-am înțeles atunci.
Am așteptat.
— Poate nici acum nu înțeleg de tot.
Asta m-a făcut să-l ascult.
Nu încerca să-mi spună că devenise alt om în două zile.
— Dar cât ai fost plecată… am început să observ niște lucruri.
— Ce lucruri?
— Câte sunt de făcut.
Am zâmbit amar.
— Două zile.
— Știu.
A tăcut puțin.
— Și am văzut că te-ai întors altfel.
M-am uitat la el.
— Nu m-am întors altfel, Sorin.
A ridicat privirea.
— M-am întors puțin la mine.
N-a avut un răspuns spectaculos.
Doar a dat încet din cap.
Și, pentru prima dată după mult timp, mi-a fost suficient că mă ascultase până la capăt.
Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte.
Sorin nu s-a trezit a doua zi făcând toate treburile casei.
Soacra mea n-a devenit brusc o femeie care să-mi spună:
„Ai dreptate, Daniela, trăiește pentru tine.”
Nici eu n-am încetat imediat să mă simt vinovată.
Dar ceva se schimbase.
Eu.
Am început cu lucruri mici.
Nu mai răspundeam automat „da”.
Dacă nu puteam, spuneam că nu pot.
Dacă eram obosită, nu inventam explicații.
Și într-o zi am scos dintr-un sertar o mapă veche.
Era tocită la colțuri.
Mapa pe care mi-o cumpărasem cu mai bine de douăzeci de ani înainte, când terminasem Economicul și credeam că voi lucra în contabilitate.
Am râs când am văzut-o.
Apoi mi-am făcut un CV.
La început am trimis trei.
N-am primit niciun răspuns.
Am mai trimis.
Peste câteva săptămâni m-a sunat un cabinet mic de contabilitate.
Aveau nevoie de cineva part-time.
La interviu aveam emoții de parcă aveam din nou douăzeci și ceva de ani.
Femeia din fața mea s-a uitat la CV.
— Ați stat mult în afara pieței muncii.
— Da.
— De ce vreți să reveniți acum?
M-am gândit câteva secunde.
— Pentru că acum pot.
Am primit postul.
Nu era salariu mare.
Nu era o carieră spectaculoasă.
Patru ore pe zi.
Dar în prima lună, când am văzut banii intrați în cont, am rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
Nu pentru sumă.
Pentru mine.
Pentru partea aceea din Daniela pe care o pusesem pe pauză și aproape uitasem că există.
Sorin a început și el, încet, să facă mai mult.
Nu pentru că îi dădeam liste.
Ci pentru că am încetat să sar înaintea tuturor.
Dacă își lăsa cana pe masă, rămânea acolo până o lua.
Dacă nu știa unde este ceva, nu mă mai ridicam automat să caut.
Copiii au început și ei să observe.
Uneori tot uitau.
Uneori uitam chiar eu și reveneam la vechile obiceiuri.
Dar nu mai era la fel.
Într-o duminică, câteva luni mai târziu, Sorin m-a întrebat:
— Ce facem azi?
Prima mea reacție a fost să mă gândesc la ce ar vrea el.
Apoi m-am oprit.
— Eu ies la o plimbare.
— Unde?
— Nu știu încă.
— Vin și eu?
M-am gândit.
— Azi nu.
A zâmbit puțin.
— Bine.
Și n-a murit nimeni din cauza acelui „nu”.
Nici căsnicia.
Nici familia.
Nici lumea.
Am înțeles atunci ceva ce mi-aș fi dorit să știu la 26 de ani:
să ai grijă de oamenii pe care îi iubești nu înseamnă să dispari dintre ei.
Încă gătesc pentru familia mea.
Încă îmi place să-i văd pe toți la masă.
Încă sunt mamă și soție.
Dar nu mai cred că acestea sunt singurele lucruri pe care am voie să le fiu.
Mi-au trebuit aproape douăzeci de ani și două nopți singură la Brașov ca să înțeleg că timpul pe care îl păstrez pentru mine nu este timp furat de la familia mea.
Este o parte din viața mea.
Și eu fac parte din familie.