Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Nea Mihai îl privea fără să spună nimic.
Patronul își lăsase bucata de pâine pe hârtia de pe lădiță și își freca palmele, de parcă nu știa cum să înceapă.
Ciudat lucru.
Nea Mihai îl văzuse negociind contracte, certându-se cu furnizori și vorbind în fața a zeci de oameni fără să-i tremure vocea.
Acum părea că tocmai cuvintele îl încurcau.
— Șefu’, m-ați speriat. Spuneți.
Patronul zâmbi puțin.
— Tocmai asta încerc.
A privit câteva secunde spre clădire.
— Ți-am spus că tata a plecat când aveam cinci ani.
— Da.
— Mult timp am crezut că n-a contat. Mama a făcut tot ce a putut. Am crescut, am muncit, am făcut firma asta… și mi-am zis că dacă m-am descurcat singur, înseamnă că n-am avut nevoie de nimeni.
Nea Mihai îl asculta.
— Dar nu-i chiar așa.
Patronul se întoarse spre el.
— Când ai venit la noi, eu aveam treizeci și ceva de ani și credeam că, dacă sunt patron, trebuie să am întotdeauna dreptate.
Mihai zâmbi.
— Erați cam nervos.
— Eram insuportabil.
— N-am zis chiar așa.
— Dar ai gândit.
Mihai râse.
— Poate.
Patronul deveni din nou serios.
— În ziua în care mi-ai spus să nu-mi vărs nervii pe oameni, m-am enervat pe tine.
— Știam eu.
— Am ajuns acasă și am zis că te dau afară.
Nea Mihai se întoarse brusc spre el.
— Pe mine?
— Pe tine.
— Și de ce n-ați făcut-o?
— Pentru că după ce m-am liniștit mi-am dat seama că aveai dreptate.
Mihai își trecu palma peste bărbie.
— Norocul meu.
— Nu, Mihai. Norocul meu.
Muncitorul nu mai zâmbi.
Patronul continuă:
— După aceea am început să te observ.
— Șefu’, dacă e vorba că mai stau câte cinci minute…
— Lasă prostiile.
Mihai tăcu.
— Îți amintești de Ionuț?
— Băiatul care a venit acum vreo doi ani?
— Da.
— Ce-i cu el?
— Inginerul voia să renunțe la el după prima săptămână.
— Era copil. Normal că nu știa.
— Tu ai spus exact asta.
Mihai ridică din umeri.
— Dacă nu-i arată nimeni, cum să învețe?
— Ai rămas cu el după program.
— De două ori.
— De patru ori.
Nea Mihai îl privi surprins.
— Le numărați?
— Nu. Mi-a spus Ionuț.
Mihai coborî privirea.
— Acum e unul dintre oamenii buni din echipă.
— Știu.
— E și meritul tău.
— E meritul lui. A vrut să învețe.
Patronul zâmbi.
— Vezi? Exact despre asta vorbesc.
— Despre ce?
— Niciodată nu-ți iei meritul pentru nimic.
Mihai se foi puțin pe bordură.
Nu-i plăceau discuțiile despre el.
— Și portofelul de anul trecut, continuă patronul.
— Iar cu portofelul?
— Erau aproape trei mii de lei în el.
— Puteau să fie și treizeci de mii. Nu erau ai mei.
Patronul rămase câteva secunde cu ochii la el.
— Exact.
— Ce?
— Exact asta.
Mihai oftă.
— Tot nu înțeleg unde vreți să ajungeți.
Patronul își împreună mâinile.
— Mihai, eu am cunoscut mulți oameni care știau mai multă carte decât tine.
Mihai zâmbi.
— Asta nu-i greu.
— Lasă-mă să termin.
— Vă las.
— Am cunoscut oameni cu facultăți, diplome, funcții. Oameni care știu să vorbească frumos și să-ți explice cum trebuie condusă o firmă.
A făcut o pauză.
— Dar foarte puțini oameni de la care am învățat cum trebuie să te porți cu ceilalți.
Nea Mihai nu mai spuse nimic.
— Și tu ești unul dintre ei.
Muncitorul își coborî ochii spre mâinile lui.
Mâini groase.
Cu zgârieturi vechi.
Cu ciment intrat pe lângă unghii.
Mâini cu care muncise aproape patruzeci de ani.
— Șefu’…
— Știu că n-o să-ți placă ce urmează.
— Atunci nu spuneți.
Patronul râse.
— Acum trebuie.
Și vocea i se schimbă.
— Eu n-am avut tată, Mihai. Dar dacă aș fi putut să aleg cum să fie omul ăla… aș fi vrut să semene cu tine.
Nea Mihai rămase nemișcat.
Nu râse.
Nu spuse nimic.
Doar clipi de câteva ori.
Apoi își întoarse capul spre șantier.
— Ei, șefu’…
— Vorbesc serios.
— Nu spuneți din astea.
— De ce?
Nea Mihai își duse repede dosul palmei la un ochi.
— Pentru că mă vede lumea.
Patronul zâmbi.
— Și?
— Și ce-or să zică?
— Că ți-a intrat praf în ochi.
Mihai pufni în râs.
Dar când întoarse capul, avea ochii umezi.
— În amândoi?
— E mult praf pe șantier.
Nea Mihai râse din nou.
De data asta și patronul odată cu el.
Câteva secunde au rămas acolo fără să mai spună nimic.
Doi bărbați pe aceeași bordură.
Unul în haine de muncă.
Celălalt în cămașă albă.
Între ei, pâinea începută și câteva felii de parizer.
Apoi Mihai întinse mâna.
— Mai vreți?
Patronul luă încă o bucată.
— Mai vreau.
— Păi vedeți? V-am zis că e bun.
— Să nu afle nevastă-mea că am mâncat parizer.
— De ce?
— Că de două luni îmi pune salată în caserolă.
Mihai începu să râdă.
— Atunci nu spunem.
— Rămâne între noi.
Când pauza se apropie de sfârșit, patronul se ridică.
Își scutură pantalonii și luă sacoul.
Nea Mihai începu să strângă hârtia și termosul.
— Mihai.
— Da?
— N-am terminat.
Muncitorul ridică ochii.
— Mai aveți?
— Mai am.
— Azi ați venit hotărât să mă terminați.
Patronul zâmbi.
— Luna viitoare începem lucrarea nouă din Popești-Leordeni.
— Știu.
— Facem încă o echipă.
— Am auzit.
— Vreau să fii șeful ei.
Mâna lui Mihai rămase pe termos.
— Poftim?
— Ai auzit.
— Eu?
— Tu.
— Șefu’, stați puțin.
Se ridică.
— Eu sunt muncitor.
— Știu.
— N-am școli.
— Știu și asta.
— Sunt băieți mai tineri.
— Tocmai.
Mihai îl privea de parcă patronul își pierduse mințile.
— De ce eu?
— Pentru că pe ei trebuie să-i învețe cineva.
— Sunt alții care știu meserie.
— Nu caut doar pe cineva care știe să toarne beton.
Patronul arătă discret spre oamenii din spatele lor.
— Vreau pe cineva lângă care un băiat nou să nu se teamă să spună că nu știe. Cineva care nu urlă când altul greșește. Cineva pe care oamenii îl ascultă fără să fie nevoie să-i amenințe.
Nea Mihai înghiți greu.
— Nu știu dacă pot.
— Eu știu.
— Și dacă nu mă descurc?
Patronul își puse sacoul pe braț.
— Atunci vii la mine și-mi spui. Exact cum ai făcut acum șapte ani.
Mihai zâmbi.
— Să vă spun că sunteți nervos pe viață?
— Dacă e cazul.
Patronul întinse mâna.
De data asta Mihai i-o strânse.
— Gândește-te până luni.
— Bine.
Patronul făcu doi pași, apoi se întoarse.
— Și Mihai?
— Da?
— Nu te mai ridica atunci când mă vezi în pauza de masă.
Nea Mihai râse.
— Încerc.
— Nu încerca. Stai jos și mănâncă.
— Am înțeles, șefu’.
Patronul plecă spre mașină.
Nea Mihai rămase lângă bordură.
Se uită la lădița de plastic.
La jumătatea de roșie.
La bucata de pâine rămasă.
Parcă trecuseră ore, nu câteva zeci de minute.
Unul dintre colegi veni spre el.
— Nea Mihai!
— Ce-i?
— Ce-a vrut șeful?
— Nimic.
Bărbatul se opri în fața lui.
— Cum nimic? A stat jumătate de pauză cu tine.
— I-a fost foame.
— Și de ce ai ochii roșii?
Mihai își șterse repede fața.
— Mi-a intrat praf în ochi.
Colegul îl privi atent.
— În amândoi?
Nea Mihai își luă termosul.
— E mult praf pe șantier, mă.
Și se întoarse la muncă.
În seara aceea, când ajunse acasă, soția lui era în bucătărie.
— Ai venit?
— Am venit.
Mihai se descălță și își lăsă geaca în cuier.
— Cum a fost?
— Bine.
— Doar bine?
Nea Mihai intră în bucătărie.
— M-a făcut șef de echipă.
Femeia se întoarse brusc.
— Ce?!
— De luna viitoare.
— Mihai!
L-a îmbrățișat înainte să mai apuce să spună ceva.
— Vezi? Ți-am spus eu că omul ăla te apreciază!
— Da…
Când se desprinse de el, femeia îi privi fața.
— Dar tu ai plâns?
Mihai se întoarse spre chiuvetă.
— Eu? De unde.
— Mihai, te cunosc de treizeci de ani.
El își drese glasul.
— A fost mult praf azi.
Soția lui zâmbi.
— Pe șantier?
Nea Mihai rămase câteva secunde cu spatele la ea.
Apoi zâmbi și el.
— Da. Pe șantier.
Nu i-a povestit în seara aceea chiar tot.
Unele cuvinte aveau nevoie de puțin timp înainte să poată fi rostite din nou.
Dar mult după ce promovarea nu mai era o noutate, nea Mihai și-a amintit de ziua aceea pentru altceva.
Nu pentru funcție.
Nu pentru bani.
Ci pentru câteva minute petrecute pe o bordură, lângă un om care avusese tot ce putea cumpăra cu bani și care venise să-i mulțumească pentru ceva ce nea Mihai nici măcar nu știa că îi dăruise.
Iar dacă îl întreba cineva de ce îi dăduseră lacrimile în ziua aceea, răspunsul rămânea același:
— Praful, mă. A fost de la praf.