Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În zilele care au urmat, Cătălin s-a purtat de parcă discuția despre apartament fusese cea mai firească propunere din lume.
Eu încă încercam să înțeleg cum ajunseserăm de la:
„Mai facem niște investigații.”
la:
„Eu vreau o familie adevărată.”
și apoi, aproape imediat:
„Ar fi mai simplu să rămân eu aici.”
N-a fost.
Nimic n-a fost simplu.
Au început telefoanele din partea familiei lui.
Mai întâi Doina.
— Irina, dacă tot vă despărțiți, măcar nu-i pune piedici.
— Ce piedici?
— Apartamentul.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Doina, părinții mei au pus cea mai mare parte din avans.
— Și Cătălin a plătit rate.
— Le-am plătit amândoi.
— Atunci de ce vorbești de parcă ar fi numai al tău?
— Nu vorbesc așa.
— Ba exact asta faci. Lasă-l și pe el să-și facă rostul. Tu te poți întoarce o perioadă la mama ta.
Era incredibil cât de ușor găseau toți soluții pentru viața mea.
Eu să plec.
Eu să mă întorc la mama.
Eu să nu complic.
Eu să înțeleg că el vrea copii.
Eu să accept că opt ani de căsnicie nu mai însemnau „familie adevărată”.
Cătălin trebuia doar să meargă înainte.
La un moment dat, o mătușă de-a lui mi-a spus:
— Dacă îl iubeai cu adevărat, îi dădeai drumul fără scandal.
N-am mai încercat să explic nimănui.
A urmat partajul.
Nu s-a rezolvat repede și nici frumos.
Au fost acte, evaluări, calcule și bani cheltuiți pe care aș fi preferat să nu-i cheltuiesc niciodată.
Contribuția părinților mei la avans conta, dar apartamentul fusese cumpărat în timpul căsniciei și lucrurile nu erau atât de simple pe cât mi-aș fi dorit.
Până la urmă am reușit să păstrez locuința, asumându-mi obligațiile financiare care îmi reveneau.
În ziua în care am știut sigur că rămân acolo, am crezut că o să simt că am câștigat.
N-am simțit nimic.
Am intrat în dormitor, m-am așezat pe marginea patului și am privit jumătatea goală a dulapului.
Atât.
Nu câștigasem.
Doar supraviețuisem unei despărțiri.
Primele luni au fost cele mai grele.
Mă duceam la serviciu și funcționam aproape normal.
Răspundeam la mailuri.
Făceam situații.
Vorbeam cu colegii.
Uneori chiar râdeam.
Apoi veneam acasă și liniștea apartamentului mă lovea.
Într-o duminică am stat ore întregi pe marginea patului fără să fac nimic.
Dosarul de la clinică era într-un sertar.
Nu-l mai deschisesem.
Nu pentru că diagnosticul dispăruse dacă nu mă uitam la el.
Ci pentru că, pentru o vreme, devenise imposibil să separ două lucruri în mintea mea:
problema mea medicală și abandonul lui Cătălin.
De fiecare dată când mă gândeam la una, o auzeam pe cealaltă.
„Eu vreau o familie adevărată.”
Începusem să mă întreb dacă poate asta vedeau și ceilalți când se uitau la mine.
O femeie incompletă.
O femeie cu care ceva nu funcționase.
În perioada aceea mi-a scris Alina, o fostă colegă.
Nu mai vorbiserăm de câteva luni.
„Ce faci?”
I-am răspuns automat:
„Bine.”
Mi-a scris imediat:
„Nu te-am întrebat ce le spui tuturor. Te-am întrebat ce faci.”
Nu știu de ce, dar am început să plâng.
I-am spus adevărul.
Nu tot.
Doar suficient.
După câteva zile m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la un centru unde se întâlneau femei care trecuseră prin divorțuri, pierderi de sarcină, tratamente de fertilitate sau alte perioade grele.
— Nu cred că sunt genul meu întâlnirile astea.
— Nici eu nu credeam.
— Și ce fac acolo?
— Uneori vorbesc. Alteori beau ceai. Alteori doar ascultă.
Am acceptat mai mult ca să nu mă mai întrebe.
Prima dată am stat cu geaca pe mine aproape toată întâlnirea.
Eram pregătită să plec.
N-am plecat.
Am ascultat.
Și, pentru prima dată după luni întregi, nimeni nu mi-a spus ce „ar fi trebuit” să fac.
Nimeni nu mi-a explicat că trebuie să înțeleg dorința lui Cătălin.
Nimeni nu mi-a spus că trebuie să fiu puternică.
Am început să merg din nou.
Și din nou.
La un moment dat am ajutat la organizarea unei întâlniri.
Apoi am răspuns la câteva mesaje.
Mai târziu am însoțit o femeie la o consultație pentru că nu avea pe cine să cheme.
Nu s-a întâmplat vreo minune.
Nu m-am trezit într-o dimineață vindecată de tot ce fusese.
Doar că, încet, zilele mele au început să conțină și altceva decât ce-mi făcuse Cătălin.
Financiar îmi era greu.
După partaj și toate cheltuielile, aveam nevoie de venituri suplimentare ca să pot păstra apartamentul fără să trăiesc permanent cu frica zilei de salariu.
Am început să țin contabilitatea, de acasă, pentru două firme mici.
Seara eram obosită.
Dar fiecare lună în care reușeam să-mi achit toate obligațiile îmi dădea puțin din siguranța pe care o pierdusem.
Am schimbat încet și apartamentul.
Nu tot.
Nu aveam bani pentru asta.
Am început cu dormitorul.
Am vopsit pereții într-un alb cald.
Am mutat patul.
Am schimbat perdelele.
Am dat jos de pe un raft o fotografie de la nuntă pe care, absurd, nu avusesem curajul s-o ating luni întregi.
Într-o seară am observat că nu mă mai gândeam la apartament ca la „casa noastră”.
Era casa mea.
Aproape doi ani au trecut așa.
Într-o marți, telefonul a vibrat pe birou.
Cătălin.
Am rămas privind numele.
Nu mă mai sunase de luni întregi.
Am răspuns.
— Da?
— Bună, Irina.
Vocea lui mi s-a părut străină.
— Bună.
— Putem să ne vedem?
— De ce?
— Aș vrea să vorbim.
Am vrut să refuz.
Apoi mi-am dat seama că nu-mi era frică să-l văd.
Și tocmai de aceea am acceptat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea lângă Piața Romană.
Când a intrat, mi s-a părut schimbat.
Nu dramatic.
Doar mai obosit.
S-a așezat în fața mea.
— Mulțumesc că ai venit.
— Ce voiai să-mi spui?
S-a jucat câteva secunde cu lingurița.
— M-am gândit mult la noi.
N-am spus nimic.
— Am făcut lucrurile foarte urât.
— Da.
Probabil se aștepta să-l ajut.
Să spun „am greșit amândoi”.
N-am făcut-o.
— Eram speriat, a continuat. Aveam impresia că dacă rămân… renunț la tot ce-mi imaginasem.
— Și ai hotărât că eu eram lucrul la care trebuia să renunți.
A coborât privirea.
— Nu aș mai face lucrurile la fel.
— Dar le-ai făcut.
— Știu.
A urmat o tăcere.
— Nu sunt fericit, Irina.
În urmă cu doi ani, propoziția aceea m-ar fi făcut să sper.
Acum m-a făcut doar să mă întreb de ce ar trebui să fie problema mea.
— Îmi pare rău.
— M-am gândit că poate…
S-a oprit.
— Poate ce?
— Poate ne-am grăbit.
L-am privit.
Omul din fața mea era același pentru care plânsesem luni întregi.
Același a cărui cheie o auzeam în ușă și mă linișteam.
Același care îmi spusese că vrea o „familie adevărată”.
Numai că eu nu mai eram aceeași femeie.
— Pot să te întreb ceva?
— Da.
— Dacă analizele mele ar fi ieșit bune, ai fi aici acum?
A deschis gura.
Apoi a închis-o.
— Irina, nu e atât de simplu.
Am zâmbit.
— Pentru mine este.
— M-am schimbat.
— Și eu.
— Atunci poate…
— Nu, Cătălin.
M-a privit.
— Nu te mai iubesc.
A rămas nemișcat.
— Chiar deloc?
M-am gândit înainte să răspund.
— Nu în felul în care ai nevoie ca să ne întoarcem unul la celălalt.
Și era adevărat.
Nu-l uram.
Poate tocmai asta era dovada că mersesem mai departe.
— Și nici nu mai pot să am încredere în tine, am continuat. Pentru că atunci când viața n-a ieșit cum voiai, primul lucru la care ai renunțat am fost eu.
— Îmi pare rău.
De data asta nu i-am răspuns cu furie.
— Știu. Dar faptul că îți pare rău acum nu schimbă omul care ai fost atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine.
A rămas cu privirea în cafea.
Mi-am luat geanta.
— Ai grijă de tine, Cătălin.
— Irina…
M-am oprit.
— Sper să fii bine.
Am ieșit.
Pe trotuar era aglomerație.
Mașini.
Claxoane.
Oameni care se grăbeau spre metrou.
N-a fost un moment de film.
Nu m-am simțit triumfătoare.
Doar liniștită.
În seara aceea m-am întors acasă.
Mi-am lăsat geanta pe scaun și am trecut pe lângă sertarul în care păstrasem dosarul de la clinică.
M-am oprit.
L-am deschis.
Dosarul era încă acolo.
Diagnosticul nu se schimbase.
Șansele mele nu deveniseră miraculos altele.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai vedeam în acele foi verdictul asupra valorii mele.
Erau niște rezultate medicale.
Atât.
Nu spuneau dacă sunt o femeie adevărată.
Nu spuneau dacă merit să fiu iubită.
Și, mai ales, nu spuneau dacă am sau nu o familie.
În anii aceia înțelesesem că familia nu arată întotdeauna așa cum ți-ai imaginat la douăzeci de ani.
Uneori este mama care te sună să vadă dacă ai mâncat.
O prietenă care nu acceptă răspunsul „sunt bine” când știe că minți.
O femeie aproape străină lângă care stai într-o sală de așteptare pentru că nu are pe nimeni.
Și uneori ești chiar tu, în casa ta, învățând să nu te mai privești prin ochii omului care a plecat.
Cătălin îmi spusese că vrea o „familie adevărată”.
Mult timp am crezut că acele două cuvinte spuneau ceva despre mine.
Nu spuneau.
Spuneau ceva despre el.
Eu nu-mi făcusem viața perfectă.
Dar mi-o făcusem din nou a mea.
Și după tot ce pierdusem, pentru mine asta era suficient.