Toată noaptea n-am închis un ochi.
Mă gândeam doar la Veta.
Îmi imaginam cum plânge.
Cum încearcă să le explice oamenilor că nu a furat nimic.
În fiecare dimineață îmi spuneam:
„Astăzi mă duc și spun adevărul.”
Dar nu mă duceam.
Mi-era frică.
Frica unui copil de opt ani poate fi mai mare decât orice.
Zilele au trecut.
Apoi lunile.
Veta a rămas fără serviciu.
Flăcăii care veneau s-o pețească au încetat să mai vină.
Pe uliță nu-i mai spunea nimeni „bună ziua” cu aceeași căldură.
În sat îi rămăsese o singură poreclă.
„Hoața.”
Eu am crescut.
M-am măritat.
Am plecat din sat.
Am avut copii.
Mi-am îngropat soțul.
Dar păpușa a mers cu mine peste tot.
Am ținut-o într-o ladă, învelită într-un ștergar.
Ori de câte ori i se rupea rochița, îi coseam alta.
Abia după mulți ani am înțeles de ce.
Fiecare cusătură era felul meu de a spune:
„Iartă-mă, Veta.”
La șaptezeci și opt de ani, medicul mi-a spus că nu mai am mult de trăit.
În noaptea aceea am deschis lada.
Am luat păpușa în brațe.
Și am înțeles că nu puteam pleca din lumea asta cu ea ascunsă.
Când am aflat că magazinul din sat se redeschide, am urcat în autobuz.
Am intrat înăuntru.
Am pus păpușa pe tejghea.
Și am spus tare, în fața tuturor:
— Eu am furat-o.
Din cauza mea, Veta a fost făcută hoață.
S-a făcut liniște.
Am întrebat doar atât:
— Mai trăiește?
Câteva minute mai târziu eram în fața porții ei.
Când a deschis, n-am mai putut spune nimic.
Am căzut în genunchi.
I-am întins păpușa.
— Iartă-mă…
Veta s-a uitat lung la ea.
Apoi la mine.
M-a ridicat încet din noroi.
Și mi-a spus cu lacrimi în ochi:
— Cincizeci și cinci de ani am așteptat să mă creadă cineva.
În jurul nostru, satul întreg plângea.
Nu pentru păpușă.
Ci pentru o femeie care trăise o viață întreagă purtând o vină care nu fusese niciodată a ei.
În ziua aceea, Veta nu și-a primit înapoi tinerețea.
Dar și-a primit înapoi numele.
Și uneori…
asta valorează mai mult decât o viață întreagă.