Pentru câteva clipe nimeni n-a scos niciun cuvânt.
Toți urmăream direcția în care arăta Amelia.
La capătul coridorului, lângă ușa camerei de machiaj, stătea Claudia.
Elegantă.
Cu un pahar de șampanie în mână.
Când a văzut că toate privirile se îndreaptă spre ea, zâmbetul i s-a stins.
M-am ridicat încet.
— Amelia…
Am luat-o de mână.
— Spune-mi doar atât.
Ea?
Fetița a dat încet din cap.
Lacrimile îi curgeau fără oprire.
— M-a împins înăuntru…
Șoptea printre suspine.
— Mi-a spus că n-am voie să merg lângă tine…
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— De ce?
Amelia și-a coborât privirea.
— A zis că eu nu sunt familia ta.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Am mers direct spre Claudia.
Nu alergam.
Nu țipam.
Dar fiecare pas părea să răsune în toată sala.
— Claudia…
Ea a încercat să zâmbească.
— Ce s-a întâmplat?
— Amelia spune că tu ai încuiat-o în dulap.
— Minte.
Răspunsul a venit prea repede.
Prea sigur.
Sergiu a făcut un pas înainte.
— Claudia…
Ea și-a pierdut calmul.
— Nu înțelegeți? Copilul ăsta v-a distrus relația!
Toată lumea a încremenit.
— Dacă nu exista ea, poate că tu nu mă părăseai niciodată!
Sergiu a rămas fără cuvinte.
Eu m-am apropiat până am ajuns în fața ei.
— Ai închis un copil într-un dulap… în ziua nunții lui.
Claudia a ridicat din umeri.
— Am vrut doar să nu ajungă la ceremonie.
Atât.
În secunda aceea, Sergiu a arătat spre ieșire.
— Pleacă.
— Sergiu…
— Acum.
Personalul localului a condus-o afară.
Niciun invitat n-a încercat s-o oprească.
M-am întors spre Amelia.
Stătea în continuare cu buchetul în brațe.
— Crezi că mai pot fi fetița cu flori?
Am îngenuncheat din nou.
— Nu doar că poți…
I-am aranjat încet rochița.
— Fără tine nici nu începe nunta.
Câteva minute mai târziu, muzica a pornit din nou.
Ușile s-au deschis.
Iar prima care a pășit în sală a fost Amelia.
Cu pași mici.
Cu emoții.
Dar cu zâmbetul înapoi pe chip.
Toți invitații s-au ridicat în picioare și au început să aplaude.
Înainte să ajungă la mine, s-a întors spre Sergiu.
El era deja în genunchi.
A deschis brațele.
Amelia a fugit direct la el.
— Am crezut că te-am pierdut…
a șoptit el printre lacrimi.
A îmbrățișat-o atât de strâns încât toată sala a început să plângă.
Abia după aceea ceremonia a continuat.
Iar când am spus „Da”, n-am simțit că deveneam doar soție.
Am simțit că deveneam, pentru totdeauna, mama unei fetițe care alesese singură să-mi spună astfel.