Sorin rămase nemișcat în fața panoului.
— Ana… ai înnebunit?
Am închis portbagajul și l-am privit calm.
— Nu.
Cred că abia acum am început să gândesc limpede.
Soacra mea ieși și ea în curte, sprijinindu-se de balustradă.
Când văzu panoul, aproape că țipă.
— Cum adică “de vânzare”? Casa asta este a fiului meu!
Am zâmbit pentru prima dată după multe zile.
— Nu.
Casa aceasta a fost a bunicii mele.
Apoi a mamei mele.
Iar acum este a mea.
Sorin făcu un pas spre mine.
— Putem să discutăm civilizat.
— Exact asta încerc și eu de trei ani.
Doar că până acum vorbeați doar voi.
În aceeași după-amiază am mers la spital.
Mama stătea rezemată de pernă, încercând să citească, deși o durea fiecare mișcare.
Când m-a văzut, zâmbi.
— Nu vreau să-ți stric viața, Ana.
Dacă trebuie… mă duc într-un centru.
M-am apropiat și i-am luat mâna.
— Toată viața ai avut grijă de mine.
Acum este rândul meu.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar Sorin…
Am clătinat încet din cap.
— Dacă omul care mi-a promis că îmi va fi alături nu poate avea grijă câteva luni de femeia care m-a crescut, atunci problema nu este mama.
Problema este căsnicia mea.
Când m-am întors acasă, Sorin mă aștepta în sufragerie.
Pe masă era o cană de cafea.
— Hai să scoatem panoul și să uităm tot ce s-a întâmplat.
L-am privit câteva secunde.
— Bine.
Chipul i se lumină.
— Serios?
— Da.
Cu o singură condiție.
— Care?
— Mama vine aici imediat ce este externată.
Va sta cât are nevoie.
Iar mama ta își va căuta alt loc unde să locuiască.
În cameră se făcu liniște.
Gloria se ridică brusc de pe canapea.
— Poftim?!
— Ai auzit foarte bine.
Trei ani am împărțit această casă cu tine fără să mă plâng.
Acum este rândul mamei mele să fie primită cu aceeași bunătate.
Sorin își trecu mâna prin păr.
— Nu putem să o dăm afară pe mama…
L-am întrerupt.
— Dar pe a mea ai putut.
N-a mai răspuns.
Pentru prima dată în paisprezece ani, nu mai avea niciun argument.
Două săptămâni mai târziu, mama a fost externată.
Am adus-o acasă.
În aceeași zi, Gloria și Sorin își încărcau bagajele într-o dubă închiriată.
Înainte să plece, Sorin se opri în poartă.
— Chiar alegi să distrugi tot?
L-am privit fără urmă de furie.
— Nu eu am distrus familia.
Tu ai făcut alegerea în clipa în care ai considerat că mama mea merită un azil, iar mama ta merită casa mea.
Coborî privirea.
Nu mai spuse nimic.
Mașina plecă încet.
Am rămas în curte alături de mama.
Se uită spre trandafirii bunicii.
— Îți pare rău?
Am zâmbit.
— Deloc.
Îmi pare rău doar că mi-au trebuit paisprezece ani să înțeleg că o familie nu înseamnă să accepți orice de dragul liniștii.
Uneori…
cea mai mare dovadă de iubire față de cei care te-au crescut este să ai curajul să-i pui pe primul loc.
Mama mă strânse încet de mână.
Pentru prima dată după foarte mult timp…
…casa bunicii redevenise, cu adevărat, acasă.