În dimineața următoare, înainte să merg din nou la salonul tatălui meu, am întrebat o asistentă cine este Ilinca.
Femeia m-a privit surprinsă.
— Nu știați?
Am clătinat din cap.
— În fiecare miercuri venea la etajul de oncologie pediatrică. Copiii îi spuneau „Bunicul Ion”. Le citea povești, se juca cu ei și nu lipsea niciodată.
Am simțit un nod în gât.
Tata nu-mi povestise aproape nimic.
Spunea doar că merge „să mai ajute niște copii”.
Atât.
Asistenta zâmbi trist.
— Ilinca îl așteaptă și astăzi.
Nu înțelege de ce nu mai vine.
Am urcat la etajul copiilor.
Într-un salon luminos, lângă fereastră, stătea o fetiță de vreo opt ani, fără păr, cu un ursuleț de pluș în brațe.
Când m-a văzut, s-a ridicat imediat.
— Dumneavoastră sunteți fata Bunicului Ion?
Am rămas fără cuvinte.
— Da…
Fetița își strânse ursulețul la piept.
— De ce n-a mai venit?
Mi-a promis că astăzi terminăm povestea cu cavalerul.
Mi-au dat lacrimile.
M-am așezat lângă ea.
— Bunicul Ion a avut un accident.
Dar luptă să se facă bine.
Ilinca băgă mâna sub pernă și scoase un desen.
Îl împăturise cu grijă.
— Atunci… puteți să i-l duceți?
L-am desfăcut încet.
Era desenat un motociclist cu o geacă de piele, înconjurat de copii care zâmbeau.
Deasupra scria cu litere stângace:
„Te așteptăm acasă, Bunicule Ion.”
Am intrat în salonul tatălui meu cu desenul în mână.
Doctorul Andrei era acolo.
— Cum se simte?
— Stabil.
Dar încă nu răspunde.
M-am apropiat de pat.
I-am pus desenul pe piept.
— Tată…
Ilinca încă te așteaptă.
Ți-a făcut asta pentru tine.
Au trecut câteva secunde.
Apoi monitorul începu să arate o ușoară accelerare a pulsului.
Doctorul ridică imediat privirea.
— Încă o dată.
Spuneți-i.
Am înghițit în sec.
— Copiii întreabă de tine în fiecare zi.
Le este dor de Bunicul Ion.
În clipa aceea…
…mâna tatălui meu se închise încet peste desen.
Doctorul și asistenta se priviră uimiți.
— A fost o reacție voluntară, spuse încet medicul.
Nu mai era nicio îndoială.
Recuperarea a fost lungă.
Au trecut aproape două luni până când tata a reușit să meargă din nou fără ajutor.
În prima zi în care medicii i-au dat voie să iasă din salon, nu m-a întrebat de casă.
Nu m-a întrebat de motocicletă.
Nu m-a întrebat de firmă.
S-a uitat la mine și a spus doar atât:
— Putem merge la copii?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Chiar acum.
Când am intrat pe secția de oncologie, cineva a strigat:
— A venit Bunicul Ion!
În câteva secunde, salonul s-a umplut de copii.
Ilinca a alergat prima și l-a îmbrățișat atât de tare, încât tata a început să plângă.
— Mi-a fost frică că nu mai veniți…
El îi mângâie încet capul.
— Ți-am promis că terminăm povestea.
Și Bunicul Ion se ține întotdeauna de cuvânt.
În spatele nostru, doctorul Andrei privea scena în tăcere.
Se apropie de tata și îi întinse mâna.
— Domnule Preda…
Vă datorez niște scuze.
În ziua în care ați ajuns aici, v-am judecat după geaca de piele și după motocicletă.
N-am știut cine sunteți.
Tata îi strânse mâna și zâmbi.
— Important este că acum știți.
Doctorul încuviință.
— Da.
Și cred că n-o să mai judec niciodată un om înainte să-i cunosc povestea.
În acea după-amiază, copiii au ascultat ultimul capitol din povestea cavalerului.
Iar eu am înțeles că adevărata moștenire a tatălui meu nu erau motocicleta, casa sau economiile.
Era felul în care făcea oamenii să zâmbească.
Și asta nu putea fi distrus de niciun accident.