Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mi-a spus cât câștigi și că ai peste șaizeci de mii de lei puși deoparte. A spus că, dacă refuzi la început, te convinge el.
M-am uitat la Mihai.
Nu la Adriana.
La el.
— Șaizeci de mii?
— Elena, pot să explic.
— Sper.
Adriana s-a îndreptat spre ușă.
— Eu chiar nu vreau să mă bag între voi.
Am privit-o.
— E puțin târziu pentru asta.
S-a oprit.
— Eu nu ți-am cerut acces la cont.
— Nu. Doar ai discutat cu soțul meu despre câți bani am în el.
— El este fratele meu.
— Iar eu sunt soția lui.
Adriana și-a încrucișat brațele.
— Nu înțeleg de ce transformi totul într-un atac. Avem nevoie de ajutor. Nu mergem în vacanță cu banii.
— Pentru ce aveți nevoie de patruzeci de mii?
— Apartamentul pe care vrem să-l cumpărăm este mai scump decât estimasem.
— Atunci cumpărați unul mai ieftin.
Fața i s-a schimbat.
— Simplu de spus când tu ai bani puși deoparte.
Acolo s-a terminat orice urmă de îndoială.
Nu era doar Mihai.
Și Adriana ajunsese să considere economiile mele o soluție disponibilă.
— Banii aceia nu sunt disponibili pentru apartamentul tău.
— Am spus că îi returnăm.
— Nu contează.
— Ba contează.
Mihai a intervenit:
— Ajunge. Adriana, mergi acasă. Vorbesc eu cu Elena.
Adriana și-a luat geanta.
La ușă s-a întors spre mine.
— Sincer, nu credeam că va fi o asemenea problemă.
— Tocmai asta este problema, Adriana. Nici măcar nu ți-a trecut prin cap că ar trebui să mă întrebi înainte să faci planuri cu banii mei.
A plecat.
Am auzit ușa închizându-se.
Mihai a rămas în picioare.
— Bine. Am greșit că i-am spus suma.
— Cum o știai?
A tăcut.
Întrebarea îl surprinsese.
— Ce?
— Economiile mele sunt într-un cont personal. Cum știai suma?
— Mi-ai spus.
— Nu ți-am spus niciodată că sunt peste șaizeci de mii.
Și-a coborât privirea.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mihai?
— Am văzut într-o zi aplicația deschisă.
— Când?
— Acum câteva săptămâni.
— Și ai memorat suma.
— Nu am intrat în contul tău.
— Dar ai văzut banii, ai ținut minte suma și apoi ai discutat-o cu sora ta.
— Pentru că încercam să găsesc o soluție.
— Pentru ea.
— Pentru familia mea.
— Sunt și eu familia ta?
— Evident.
— Atunci de ce eram singura persoană care nu știa despre soluție?
A rămas tăcut.
M-am așezat.
— Ce i-ai promis exact?
— Nimic.
— Adriana aștepta răspuns până vineri.
— I-am spus că discut cu tine.
— Și că dacă refuz mă convingi.
— Am spus că probabil vei înțelege.
— Nu. Ea a folosit cuvintele „te convinge el”.
Mihai și-a frecat fruntea.
— Bine. Am spus asta.
— De ce?
Și atunci a venit răspunsul care m-a durut mai mult decât suma.
— Pentru că nu credeam că vei spune nu.
— De ce?
— Pentru că îți permiți.
Am rămas cu ochii la el.
Exact aceeași logică pe care o folosise Adriana cu timpul meu.
Lucrezi de acasă, deci ai timp.
Ai economii, deci ai bani de dat.
Nu conta ce voiam eu.
Conta ce puteau ei folosi.
— Economiile acelea au un scop, am spus.
— Care?
— Siguranța mea. A noastră, dacă apare o problemă reală. Nu avansul surorii tale pentru un apartament mai mare.
— Pentru tine ce înseamnă problemă reală?
— Nu faptul că Adriana nu vrea apartamentul pe care și-l permite.
Mihai s-a enervat.
— Nu este corect.
— Ce nu este corect?
— Vorbești despre sora mea de parcă ar cere pomană.
— Nu. Cere patruzeci de mii de lei.
— Împrumut.
— Pe care tu i-ai promis înainte să mă întrebi.
— Nu i-am promis!
— Atunci sun-o.
S-a oprit.
— Ce?
— Sun-o acum și spune-i că nu primește banii.
— Elena…
— Dacă nu i-ai promis nimic, ar trebui să fie foarte simplu.
Nu a sunat-o.
Asta mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
În seara aceea am dormit în camere separate.
A doua zi, Adriana l-a sunat pe Mihai.
Am auzit doar jumătate din conversație.
— Știu.
Pauză.
— Nu, nu am rezolvat.
Altă pauză.
— Adriana, nu pot să scot eu patruzeci de mii.
Atunci am ridicat privirea.
După ce a închis, am întrebat:
— De ce nu poți?
— Pentru că nu-i am.
Știam că Mihai avea economii.
Nu șaizeci de mii.
Dar suficient cât să contribuie serios.
— Cât ai?
— Aproape douăzeci și șapte.
— Atunci dă-i douăzeci și șapte.
M-a privit surprins.
— Ce?
— Sunt banii tăi. Dacă tu crezi că mutarea Adrianei este atât de importantă, ajut-o.
— Și eu cu ce rămân?
Nu am răspuns.
După câteva secunde a înțeles singur ce spusese.
— Exact, Mihai.
— Nu este același lucru.
— Ba este exact același lucru. Numai că atunci când sunt economiile mele, faptul că „îmi permit” este suficient. Când sunt ale tale, începi să te gândești la ce rămâi după.
S-a așezat.
Pentru prima dată de când începuse totul nu mai avea răspuns.
Dar conflictul nu s-a încheiat acolo.
Adriana nu a acceptat refuzul.
Două zile mai târziu a venit din nou.
De data aceasta cu soțul ei, Sorin.
Nu au intrat cu scandal.
Au venit cu cifre.
Planul lor era simplu: dacă primeau patruzeci de mii de lei, puteau da avansul pentru apartamentul dorit fără să ia un credit suplimentar.
— Îți returnăm câte o mie pe lună, mi-a spus Sorin.
Am făcut calculul.
— Trei ani și patru luni.
— Probabil mai repede.
— Aveți deja un credit auto.
Sorin s-a uitat spre Adriana.
— Mihai ți-a spus și asta?
— Nu. Adriana mi-a spus acum două luni.
Cumnata mea s-a înroșit.
— Și dacă apare o problemă și nu puteți plăti?
— Suntem familie, a răspuns ea.
Din nou.
Aceeași propoziție folosită de fiecare dată când riscul trebuia suportat de altcineva.
— Nu vă împrumut banii.
Adriana s-a ridicat.
— Atunci spune direct că nu vrei să ne ajuți.
— Nu vreau să vă ajut în felul acesta.
— Pentru că nu ai încredere în noi.
— După ce ai negociat cu soțul meu economiile mele fără mine? Nu. În momentul acesta nu am.
A plecat furioasă.
Sorin a urmat-o.
Mihai a rămas.
— Puteai să fii mai diplomatică.
M-am uitat la el.
— Încă nu ai înțeles.
— Ce?
— Problema mea cea mai mare nu este Adriana.
A tăcut.
— Ești tu.
În următoarele săptămâni am avut cele mai grele discuții din căsnicia noastră.
Nu ne-am despărțit.
Dar nici nu am rezolvat totul cu o cină și o scuză.
I-am spus clar că informațiile despre veniturile și economiile mele nu vor mai fi discutate cu familia lui.
Conturile personale au rămas personale.
Cheltuielile comune au rămas în contul comun.
Iar orice ajutor financiar oferit rudelor din bani comuni necesita acordul amândurora.
Mihai și-a cerut scuze Adrianei pentru că îi crease impresia că banii erau aproape asigurați.
A trebuit să facă asta fără să dea vina pe mine.
— Eu am promis ceva ce nu aveam dreptul să promit, i-a spus.
Adriana nu a primit bine vestea.
Timp de aproape două luni abia mi-a vorbit.
Apartamentul pe care îl voiau a fost cumpărat de altcineva.
Până la urmă, ea și Sorin au ales unul mai mic, pentru care își permiteau avansul fără banii mei.
Relația dintre mine și Adriana nu a revenit la ce fusese.
Suntem civilizate.
Ne vedem la aniversări și sărbători.
Dar nu mai intră în casa mea anunțându-mi ce trebuie să fac după program.
Iar Mihai a avut nevoie de mult mai mult timp ca să repare ce stricase.
Am rămas împreună.
Dar nu pentru că am uitat.
Am rămas pentru că a recunoscut, în cele din urmă, că nu sora lui fusese singura care depășise o limită.
El îi deschisese ușa.
Și de atunci există o regulă foarte simplă în căsnicia noastră:
familia poate cere ajutor.
Dar timpul meu nu se repartizează.
Salariul meu nu se anunță.
Economiile mele nu se promit.
Și nimeni nu mai decide în locul meu ce îmi „permit” să dau.