Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a rămas nemișcat câteva secunde.
Carmen îl aștepta lângă ușă.
— Ei?
El s-a uitat spre ea.
— Eu rămân.
Fața soacrei mele s-a schimbat.
— Ce?
— Rămân aici.
— Cu ea?
Mihai a inspirat adânc.
— Cu soția mea. În casa noastră.
Carmen a râs scurt.
— Foarte bine.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Ai câștigat.
— Nu este un concurs.
— Ba exact asta ai vrut.
— Carmen, eu am vrut să mănânc prânzul pe care l-am pregătit fără să fiu insultată.
— Insultată! Pentru că am spus că puiul nu-mi place?
Alina s-a ridicat.
— Mamă, nu despre pui este vorba.
— Nu te băga.
— Ba mă bag. Pentru că faci asta mereu.
Carmen s-a întors spre ea.
— Ce fac?
— Intri în casa oamenilor și începi să comanzi.
— Sunt mama voastră!
— Și?
Tăcerea a fost instantanee.
Alina și-a continuat ideea.
— Faptul că ești mama noastră nu înseamnă că Elena trebuie să gătească două meniuri fiindcă primul nu-ți convine.
Carmen și-a pus geanta pe umăr.
— Perfect. Atunci să vă fie de bine.
A ieșit.
De data aceasta, Mihai nu s-a dus după ea.
Ușa s-a închis.
Nimeni nu a vorbit câteva secunde.
Apoi Dan s-a uitat la mine.
— Dacă ajută cu ceva, puiul chiar este foarte bun.
Am zâmbit.
— Mulțumesc.
Dar nu aveam chef să transformăm momentul într-o glumă.
M-am uitat la Mihai.
— După ce pleacă ceilalți, noi doi vorbim.
A dat din cap.
Prânzul a continuat, dar atmosfera nu și-a revenit complet.
Și nici nu avea cum.
Alina și familia ei au plecat după aproximativ două ore.
Când am rămas singuri, Mihai a început să strângă farfuriile.
— Lasă-le.
S-a oprit.
— Elena…
— De ce m-ai mințit?
— Nu te-am mințit.
— Mi-ai spus că v-ați înțeles să venim cu toții la noi. Mama ta anunțase că vine și tu știai.
A pus farfuriile jos.
— Da.
— De ce?
— Pentru că nu voiam să înceapă o ceartă înainte să vină.
— Și soluția a fost să mă pui în fața faptului împlinit.
Nu a răspuns.
— Iar când mama ta mi-a cerut să gătesc din nou, primul tău instinct a fost să-mi spui mie să cedez.
— Știu.
— Nu, Mihai. Asta vreau să înțelegi. Nu problema este că mama ta este dificilă. Problema este că tu ai găsit o metodă foarte comodă de a gestiona situația.
— Care?
— Cedez eu.
A rămas tăcut.
— Ea cere ceva. Tu știi că este absurd. Dar în loc să-i spui ei „nu”, vii la mine și spui: „Hai, Elena, sunt doar câteva minute.”
Mihai s-a așezat.
— Ai dreptate.
— Știu.
Nu voiam o scuză spusă repede.
Voiam să văd dacă urma să se schimbe ceva.
Telefonul lui a vibrat.
Carmen.
Nu a răspuns.
A vibrat din nou.
Apoi din nou.
— Răspunde, i-am spus.
— Nu acum.
— Ba acum. Pentru că altfel mâine o vei suna, ea va plânge, tu vei încerca să o împaci și peste o lună ne întoarcem exact aici.
Mihai m-a privit.
Apoi a răspuns și a pus telefonul pe difuzor.
— Da, mamă.
— În sfârșit!
Vocea ei era furioasă.
— Vreau să vii la mine.
— Nu vin.
— Atunci măcar ieși din cameră. Nu vreau să audă Elena.
Mihai s-a uitat la mine.
— Elena este aici.
— Bineînțeles.
— Mamă, ajunge.
Carmen a tăcut.
Probabil nu se așteptase la tonul lui.
— Ce să ajungă?
— Nu mai vii la noi anunțând că vii. Ne întrebi.
— Sunt mama ta!
— Știu cine ești.
— Și acum trebuie să fac programare ca să-mi văd propriul copil?
— Trebuie să întrebi înainte să aduci opt oameni la masă și să presupui că Elena va găti pentru toți.
— Deci asta ți-a băgat în cap?
Mihai a închis ochii.
— Nu. Asta îți spun eu.
— Nu te recunosc.
— Poate pentru că până acum nu ți-am spus suficient de des când întreci măsura.
A urmat o tăcere.
Apoi Carmen a schimbat tactica.
— După tot ce am făcut pentru tine…
Mihai a închis ochii.
Știam fraza.
O auzisem de zeci de ori.
— Mamă, nu transforma fiecare limită într-o datorie pe care trebuie s-o plătesc.
— Atunci nu mai avem ce discuta.
A închis.
Mihai a lăsat telefonul pe masă.
— Cred că nu-mi va vorbi ceva vreme.
— Probabil.
Și chiar așa a fost.
Carmen nu ne-a sunat aproape două luni.
Mai mult, a început să povestească rudelor că eu îi interzisesem fiului ei să-și vadă mama.
O mătușă de-a lui Mihai m-a sunat să-mi explice că „mamele trebuie respectate cât timp le avem”.
Alta i-a spus lui Mihai că o soție nu ar trebui să despartă un bărbat de familie.
Carmen construise deja propria versiune:
Venise liniștită la masă.
Eu mă supărasem din cauza unei observații nevinovate.
O dădusem afară.
Iar apoi îl obligasem pe Mihai să aleagă.
Mihai putea să lase povestea aceea să circule.
Nu a făcut-o.
Când rudele îl sunau, le spunea același lucru:
— Mama s-a autoinvitat cu familia, Elena a gătit toată dimineața, iar mama i-a cerut să pregătească altă mâncare. Eu am greșit când am încercat s-o conving pe Elena să cedeze. Asta este tot.
Unele rude au înțeles.
Altele nu.
Dar pentru prima dată problema nu mai ajungea înapoi la mine ca să o repar.
După aproape două luni, Alina ne-a invitat la aniversarea unuia dintre băieți.
— Mama va fi acolo, mi-a spus.
— Știu.
— Dacă nu vreți să veniți, înțeleg.
M-am uitat la Mihai.
— Mergem.
Carmen era deja acolo când am ajuns.
Ne-a salutat rece.
— Bună.
— Bună, Carmen.
Atât.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu ne-am prefăcut că nu se întâmplase nimic.
La masă, Alina pusese friptură, cartofi, salată și câteva aperitive.
Carmen a mâncat fără comentarii.
La un moment dat, Dan i-a oferit încă niște cartofi.
— Nu, mulțumesc.
Două cuvinte.
Atât.
Nu devenise brusc alt om.
Nici relația noastră nu se reparase miraculos.
Carmen nu a mai venit la noi câteva luni.
Când a vrut în cele din urmă să treacă într-o duminică, nu mi-a telefonat mie.
L-a sunat pe Mihai.
— Sunteți acasă?
— Da.
— Putem veni eu și Alina la o cafea?
Mihai s-a uitat spre mine.
Nu ca să-mi ceară să pregătesc ceva.
Ci pentru că era și casa mea.
— Da, am spus.
Au venit după-amiază.
Eu am făcut cafea.
Am pus pe masă niște biscuiți pe care îi aveam deja în dulap.
Atât.
Carmen s-a uitat la ei.
Pentru o secundă am văzut vechea expresie.
Apoi și-a luat unul.
— Mulțumesc.
Relația noastră a rămas mai rece decât înainte.
Dar vizitele nu au mai fost anunțate ca ordine.
Mihai nu m-a mai pus în fața faptului împlinit.
Iar eu nu m-am mai trezit duminica dimineața ca să gătesc pentru oameni care hotărâseră singuri că masa mea le aparține.
Carmen putea să nu fie de acord cu regulile noastre.
Putea chiar să fie supărată.
Dar nu mai putea conta pe faptul că, pentru a păstra liniștea în familie, eu voi fi întotdeauna cea care cedează.