Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mihai va spune că tu l-ai atacat.
Am rămas cu mâna pe fermoarul genții.
— Poftim?
Doina și-a scos haina.
— Ai auzit.
— Fiul dumneavoastră a încercat să mă lovească.
— Asta spui tu.
Mi-am dat seama că nu venise să discute.
Venise cu un plan.
— Și ce spune Mihai?
— Că v-ați certat, că ai devenit violentă și că l-ai împins.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
— Nu s-a întâmplat așa.
— Atunci gândește-te bine înainte să transformi o problemă de familie într-un scandal.
— Mă amenințați?
— Îți explic situația.
S-a apropiat de masă.
— Mihai are certificat de la spital. Tu nu ai nimic.
Asta era pârghia lor.
Nu voiau doar să nege ce se întâmplase.
Voiau să ajungă primii cu propria versiune.
— Ce vreți?
Doina m-a privit fără să clipească.
— Te duci la spital. Îți ceri scuze. Spui că a fost un accident și că amândoi ați băut.
— Eu nu am băut.
— Atunci spui că erai nervoasă.
Am râs scurt.
— Și după?
— Vii acasă cu soțul tău și terminăm povestea.
— Nu mă întorc cu Mihai.
Pentru prima dată, calmul ei s-a fisurat.
— Mariana, nu înțelegi în ce situație ești.
— Ba cred că acum înțeleg foarte bine.
Mi-am luat geanta.
Doina s-a așezat în fața ușii.
— Unde pleci?
— Acasă la părinții mei.
— Nu pleci până nu rezolvăm.
M-am uitat la ea.
Cu câteva ore înainte, fiul ei îmi blocase aceeași ușă.
Acum o făcea ea.
Mi-am scos telefonul.
— Dați-vă la o parte.
— Lasă telefonul.
— Dacă nu vă dați la o parte, sun la 112.
Doina a rămas nemișcată câteva secunde.
Apoi s-a retras.
Am ieșit.
Tata a venit după mine la marginea comunei.
Nu-l sunasem în timpul nopții.
Îi trimisesem doar un mesaj:
„Poți să vii să mă iei?”
Când a coborât din mașină și m-a văzut cu geanta, nu m-a întrebat de ce plec de la soț la cinci zile după nuntă.
A întrebat:
— Ești rănită?
— Nu.
— Ești în siguranță acum?
— Da.
— Atunci mergem acasă și îmi povestești.
Atât.
În mașină i-am spus tot.
Când am ajuns la partea în care Mihai ridicase mâna, tata a strâns volanul.
Dar nu a întors mașina.
Nu s-a dus după el.
— Ai dovezi? m-a întrebat.
Întrebarea m-a surprins.
— Nu știu.
— Mesaje? Înregistrări? A auzit cineva?
Mi-am amintit telefonul.
Mihai îmi trimisese mesaje înainte să ajungă acasă.
„Să nu dormi.”
„În seara asta lămurim cine hotărăște.”
Le aveam încă.
Tata a dat din cap.
— Nu ștergi nimic.
Mama ne aștepta acasă.
Când a aflat, a început să plângă.
Dar reacția ei nu a fost cea la care mă așteptam.
— Poate trebuie să vorbiți când se trezește și e lucid.
Am privit-o.
— Mamă…
— Nu spun să accepți ce a făcut. Dar sunt cinci zile de la nuntă. Toată lumea poate face o greșeală.
Tata n-a intervenit.
— A încercat să mă lovească.
— Știu.
— Și mama lui tocmai mi-a spus că vor declara că eu l-am atacat.
Mama a tăcut.
Asta a schimbat ceva.
La ora zece, Mihai m-a sunat.
Am răspuns.
— Unde ești?
— La părinții mei.
— Te întorci.
Nu era o întrebare.
— Nu.
— Mariana, nu face prostii.
— Ce prostii?
— Mama mi-a spus că ai plecat ca o nebună.
— Mama ta mi-a spus și ce urmează să declari.
Liniște.
— Nu vreau să ajungem acolo.
— Unde?
— La poliție.
— Nici eu. Dar dacă este nevoie, voi spune exact ce s-a întâmplat.
Vocea lui s-a schimbat.
— Și cine crezi că te va crede?
Acolo a făcut greșeala.
Nu pentru că exista o cameră secretă.
Nu pentru că aveam un martor miraculos.
Ci pentru că a continuat să vorbească.
— Eu sunt cel care a ajuns la spital, Mariana. Tu n-ai nici măcar o zgârietură.
— Pentru că m-am apărat.
— Exact. Și ai exagerat.
— Deci recunoști că ai încercat să mă lovești?
Tăcere.
— Nu răstălmăci.
— Ce anume exagerez?
— Am ridicat mâna. Eram nervos. Poate voiam doar să te sperii. Tu trebuia să te dai înapoi, nu să…
S-a oprit.
M-am uitat la tata.
Telefonul era pe difuzor.
Tata nu spusese nimic.
— Nu să ce, Mihai?
A închis.
Mama era albă la față.
— Doamne…
Tata s-a uitat la mine.
— Salvează apelul dacă telefonul tău l-a înregistrat; dacă nu, notează acum exact ce a spus. Și păstrează mesajele.
Nu exista triumf în vocea lui.
Doar grijă.
Mai târziu, am cerut sfatul unui avocat și am făcut declarația mea despre incident.
Nu am inventat nimic și nu am încercat să transform apărarea mea în eroism.
Am spus exact ce se întâmplase.
Mihai încercase să mă lovească.
Mă ferisem.
Încercase să mă prindă.
Mă desprinsesem.
În timpul confruntării își pierduse echilibrul și se lovise.
Familia lui a continuat să susțină altceva.
Iar conflictul nu s-a încheiat acolo.
Două zile mai târziu, Mihai a venit la poarta părinților mei împreună cu Doina și Vasile.
— Vreau să vorbesc cu soția mea.
Am ieșit eu.
Tata a rămas câțiva metri în spate.
— Vorbește.
Mihai avea o vânătaie vizibilă pe față.
— Vino acasă.
— Nu.
— Îmi cer scuze.
Doina s-a întors imediat spre el.
— Pentru ce îți ceri tu scuze?
Mihai și-a încleștat maxilarul.
— Mamă, lasă-mă.
Apoi s-a uitat la mine.
— Am băut. M-am enervat. N-ar fi trebuit să ridic mâna.
Mama mea, aflată în prag, a inspirat brusc.
Doina a intervenit:
— Și ea ce ți-a făcut? Spune și partea aia!
Mihai a tăcut.
— Spune, am zis.
— M-ai trimis la spital.
— După ce ai încercat să mă lovești și să mă prinzi.
— Puteai să te oprești.
Am simțit ceva ciudat.
Nu furie.
Claritate.
Încă nu înțelegea.
Pentru Mihai, problema continua să fie reacția mea.
— Dacă mă întorc, ce se schimbă?
A părut surprins.
— Tot.
— Concret.
— Ne mutăm mai repede.
— Și dacă te enervezi din nou?
— Nu se va întâmpla.
— Și dacă se întâmplă?
Nu a răspuns.
Doina a răspuns pentru el:
— Într-o căsnicie oamenii se mai ceartă. Nu fugi la mama și tata de fiecare dată când soțul ridică tonul.
M-am uitat la Mihai.
— Asta este familia la care îmi ceri să mă întorc?
— Este mama mea. Ce vrei să fac?
Aceea a fost, în cele din urmă, întrebarea care a închis totul.
— Să alegi să nu devii ca ei.
Mihai și-a coborât privirea.
Nu a spus că va face asta.
Nu a spus că mama lui greșește.
Nu a spus că ceea ce făcuse era inacceptabil.
A spus:
— Deci arunci căsnicia noastră pentru o singură noapte?
— Nu.
Mi-am scos verigheta.
— O închei pentru că, după acea noapte, ai avut cinci zile de căsnicie și toate șansele să-mi arăți cine ești. Mi-ai arătat.
I-am pus verigheta în palmă.
Doina a început să țipe.
Vasile m-a acuzat că le fac familia de râs.
Mihai a rămas nemișcat.
Mama mea a venit lângă mine.
De data aceasta nu mi-a mai spus să am răbdare.
— Ajunge, a spus ea. Mariana nu se întoarce.
A fost prima dată când am auzit-o spunând asta.
Căsnicia noastră s-a încheiat.
Nu elegant și nu fără cost.
În lunile următoare, familia lui Mihai a spus rudelor propria versiune. Unele persoane m-au crezut. Altele nu.
Am pierdut oameni pe care îi considerasem apropiați.
Am pierdut banii investiți într-o nuntă care durase mai mult decât căsnicia.
Și mult timp mi-a fost greu să accept că omul cu care făcusem planuri fusese capabil să se schimbe atât de repede după ce crezuse că nu mai pot pleca.
Dar nu m-am întors.
Mihai a rămas la părinții lui.
Eu m-am mutat din nou în Pitești și mi-am reluat viața pe care o pusesem în așteptare pentru căsnicie.
Iar relația dintre noi s-a încheiat definitiv.
Nu pentru că într-o noapte am știut să mă apăr.
Ci pentru că, în dimineața următoare, am înțeles că nu vreau să-mi petrec viața pregătindu-mă să o fac din nou.