Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mama ta.
Am crezut că nu auzisem bine.
— Ce?
Daniela și-a dus instinctiv mâna spre părul tăiat.
— Mama ta mi-a făcut asta.
Am rămas cu telefonul în mână.
— Doina?
A dat din cap.
— Adriana era acolo.
Am deschis ușa camerei.
Mama și sora mea erau în sufragerie.
Când m-au văzut, mama s-a ridicat imediat.
— În sfârșit. Ai aflat ce a făcut?
Am pus caietul pe masă.
Adriana a pălit.
— De unde ai ăla?
Am privit-o.
Nu întrebase ce era.
Întrebase de unde îl aveam.
— Tu să-mi spui.
— Alexandru, nu știu ce ți-a băgat Daniela în cap…
Am deschis caietul la pagina cu sumele.
— Datoria este a ta?
Mama interveni:
— Sora ta a avut niște probleme. Asta nu înseamnă că…
— Pe ea am întrebat-o.
Adriana își încrucișă brațele.
— Am împrumutat niște bani.
— Cât?
— Nu știu exact.
— Peste 25.000 de lei?
Tăcere.
— Și cum au ajuns datele Danielei pe documentele astea?
Adriana se uită spre mama.
Atunci am știut că nu aveam în față două femei care tocmai descopereau o problemă.
Aveam două femei care stabiliseră deja ce aveau să spună.
— Daniela a fost de acord, spuse mama.
Din spatele meu se auzi vocea soției mele.
— Nu am fost.
Mama ridică tonul.
— Ba ai fost! Ai spus că ajuți familia.
— Am spus că pot împrumuta două mii de lei dacă Adriana are nevoie. Nu am semnat nimic și nu i-am dat voie să-mi folosească datele.
Adriana izbucni:
— Pentru că după aceea te-ai răzgândit!
— Asta nu îți dă dreptul să semnezi în locul meu.
— Nu am semnat eu!
— Atunci cine?
Adriana tăcu.
Mama se ridică.
— Ajunge! Sunt niște bani. Îi vom da înapoi.
Am arătat spre Daniela.
— Și asta?
Mama și-a înăsprit privirea.
— Nu începe și tu.
— Cine i-a tăiat părul?
— Alexandru…
— Cine?
Mama s-a apropiat de mine.
— Soția ta a început să amenințe că merge la poliție. A vrut să distrugă viața surorii tale pentru niște hârtii.
Daniela a făcut un pas înainte.
— Pentru niște hârtii pe care apărea numele meu.
— Ești nevasta lui Alexandru! izbucni mama. În familia asta ne protejăm unii pe alții!
— Protejând-o pe Adriana și punând datoria pe mine?
— Tu oricum ai un soț cu salariu!
Am privit-o pe mama.
Atunci am înțeles mecanismul.
Nu fusese o neînțelegere.
Daniela fusese aleasă tocmai pentru că, în mintea lor, era cea mai ușor de sacrificat.
— Ai tăiat părul soției mele pentru că voia să meargă la poliție?
Mama nu răspunse.
Adriana interveni:
— Nu a fost cum spune ea. S-au certat. Mama a vrut doar s-o sperie.
Daniela ridică telefonul.
— Atunci poate ascultăm.
Adriana încremeni.
— Ce să ascultăm?
Daniela apăsă pe ecran.
Din telefon se auzi vocea mamei mele.
Nu perfect.
Nu fiecare cuvânt.
Dar suficient.
„Dacă ajunge Alexandru să afle…”
Apoi vocea Adrianei:
„Spunem că ea a făcut datoria.”
Și din nou mama:
„Până se întoarce el, trebuie să tacă.”
Am oprit înregistrarea.
Mama se uita la Daniela de parcă ar fi vrut să o facă să dispară.
— M-ai înregistrat în propria mea casă?
Daniela a răspuns:
— Am început să păstrez dovezi când am înțeles că nimeni nu mă va crede doar pe cuvânt.
Asta m-a lovit.
Nici mama.
Nici sora mea.
Ci faptul că soția mea trăise luni întregi pregătindu-se pentru ziua în care va trebui să demonstreze că spune adevărul.
Am luat telefonul.
Mama m-a prins de braț.
— Pe cine suni?
— Poliția.
— Alexandru!
Adriana începu să plângă.
— Vrei să-mi distrugi viața pentru bani?
M-am întors spre ea.
— Tu ai folosit datele soției mele.
— Pot să repar!
— Ai avut opt luni.
— Sunt sora ta!
Mama aproape strigă:
— Sângele rămâne, Alexandru! O nevastă poate pleca mâine!
În cameră s-a făcut liniște.
M-am uitat la Daniela.
Apoi la femeia care mă crescuse.
— Tocmai de aceea plec eu astăzi.
Mama nu înțelese.
— Unde?
— De aici.
În următoarele ore, Daniela a fost consultată medical, iar ceea ce i se întâmplase a fost consemnat.
Am predat informațiile și documentele pe care le aveam și am cerut ca folosirea datelor ei și situația datoriilor să fie verificate oficial.
Nu am încercat să rezolv eu ceea ce trebuiau să stabilească autoritățile.
Ne-am întors doar pentru bagaje.
Mama mă aștepta la poartă.
— Dacă pleci cu ea, să nu te mai întorci plângând la mine.
Am pus geanta Danielei în mașină.
— Nu mă întorc.
— Îți abandonezi mama și sora!
M-am oprit.
— Nu. Refuz să vă ajut să distrugeți un om ca să scăpați voi de consecințe.
Adriana plângea pe verandă.
Datoria rămânea.
Problemele ei rămâneau.
Iar de data aceasta nu mai exista Daniela pe care să le poată pune.
Am plecat.
În seara aceea am închiriat o cameră în Pitești.
Permisia mea mai avea doar două zile.
Daniela stătea pe marginea patului, privind în oglindă părul tăiat.
Am scos din rucsac cutiuța pe care o purtasem aproape o mie de kilometri.
— Îți cumpărasem ceva.
A deschis-o.
Agrafa.
A ținut-o în palmă.
Apoi m-a întrebat:
— Alexandru?
— Da?
— Dacă nu veneai astăzi acasă și mama ta te suna prima… m-ai fi crezut pe mine?
Am deschis gura.
Răspunsul pe care voiam să i-l dau era „da”.
Dar nu eram sigur că era adevărat.
Și Daniela merita mai mult decât încă o minciună.
— Nu știu.
A coborât privirea.
— Asta mă sperie mai mult decât crezi.
— Și pe mine.
M-am așezat lângă ea.
— Nu pot schimba ce am făcut până acum. Dar pot schimba ce fac de aici înainte.
Nu mi-a spus că mă iartă.
Nu m-a îmbrățișat ca într-un film.
Doar a închis cutiuța.
În lunile următoare, documentele au arătat că Daniela nu era persoana care contractase datoriile pe care familia mea încercase să i le atribuie.
Adriana a rămas responsabilă pentru problemele financiare pe care și le crease, iar situația documentelor folosite fără acordul Danielei a mers mai departe pe cale legală.
Cu mama și sora mea am rupt legătura.
Nu temporar.
Definitiv.
Daniela și cu mine am rămas împreună, dar nu ne-am prefăcut că totul revenise la normal.
Încrederea ei în mine fusese lovită și ea.
A trebuit s-o reconstruiesc.
Iar asta a fost partea pe care n-o putea rezolva nici poliția, nici un avocat, nici vreun document.
Înainte să plec din nou la unitate, Daniela mi-a întins cutiuța cu agrafa.
— Ia-o cu tine.
— De ce?
Și-a atins părul foarte scurt.
— Mi-o dai când o să am din nou unde s-o prind.
Am pus cutiuța în buzunar.
Apoi am plecat.
Nu știam cât timp avea să-i ia părului ei să crească.
Știam însă exact cât timp aveau mama și sora mea să mai aștepte să mă întorc în casa aceea.
Niciodată.