Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În dimineața următoare, la ora 8:17, telefonul lui Manuel începu să sune.
Primul apel veni de la directorul financiar.
Al doilea, de la avocat.
La al treilea, Manuel era deja în mașină.
— Ce s-a întâmplat?
— Grupul Dobre Capital a cerut o analiză imediată a tuturor contractelor noastre.
Manuel frână aproape instinctiv.
— De ce?
— Nu știm.
Dar Manuel știa cât de grav putea fi.
Constructa Sălăjan era mare pe hârtie.
Avea proiecte de zeci de milioane, utilaje, angajați și un sediu impresionant.
Dar creșterea din ultimii ani fusese finanțată masiv.
Două proiecte importante depindeau de linii de credit și garanții acordate prin companii din grupul Dobre.
Iar unul dintre cele mai mari contracte private ale firmei era chiar cu acel grup.
— Cine a cerut verificarea? întrebă Manuel.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Toma Dobre.
Manuel simți cum îi amorțesc degetele.
— Cine?
— Președintele grupului.
În același timp, eu eram cu mama la hotel.
Tata nu ne spusese nimic.
Stătea lângă fereastră, cu o cafea în mână.
— Tată, ce ai făcut?
— Am cerut niște informații.
— Despre firma lor?
— Da.
— Vrei să-i distrugi?
Tata se întoarse spre mine.
— Nu.
Răspunsul veni atât de repede încât m-a surprins.
— Atunci de ce?
— Pentru că aseară Manuel s-a lăudat că firma lui valorează sute de milioane și, în același timp, Patricia a vorbit despre familia noastră ca despre niște oameni inferiori.
Ridică ușor din umeri.
— M-am întrebat cât din succesul acela este real.
Mama, care stătea pe canapea, interveni:
— Toma, nu vreau răzbunare pentru un pahar de vin.
Tata se apropie și îi luă mâna.
— Nici eu.
Apoi vocea îi deveni serioasă.
— Dar dacă firmele noastre au bani expuși acolo, vreau să știu dacă oamenii care conduc compania sunt la fel de responsabili cu contractele precum sunt cu paharele de vin.
Raportul veni două zile mai târziu.
Și schimbă totul.
Constructa Sălăjan nu era o companie falimentară.
Dar avea probleme.
Întârzieri repetate la două proiecte.
Penalități neraportate corect partenerilor.
Datorii către subcontractori.
Și, cel mai grav pentru tata, compania încerca să obțină o nouă finanțare de 28 de milioane de lei pentru un proiect logistic.
Finanțarea trebuia aprobată în săptămâna următoare de una dintre societățile grupului nostru.
Tata închise dosarul.
— Acum înțeleg.
— Ce?
— De ce Patricia vorbea atât de mult despre bani.
Petru, consilierul lui, răspunse:
— Familia Sălăjan știa că Sofia este fiica dumneavoastră?
— Nu.
— Atunci nu are legătură.
Tata clătină din cap.
— Exact. Și asta este partea importantă.
M-am uitat la el.
— Nu înțeleg.
— Patricia nu te respecta pentru că nu știa cine sunt eu. Dacă m-ar fi cunoscut, probabil ți-ar fi turnat ea vinul în pahar, nu pe mama ta în față.
Mama zâmbi amar.
— Asta nu ar fi făcut-o o persoană mai bună.
— Exact.
În aceeași după-amiază, Manuel a cerut o întâlnire urgentă.
A venit împreună cu Mihai.
Patricia nu fusese invitată.
Când au intrat în sala de conferințe și l-au văzut pe tata la capătul mesei, Mihai s-a oprit.
— Domnule… Dobre?
Tata nu s-a ridicat.
— Luați loc.
Mihai se uită la mine.
— Sofia, tu știai?
— Că tata este tata? Da.
— De ce nu mi-ai spus cine este?
Întrebarea aceea mi-a confirmat că luasem decizia corectă.
— Pentru că voiam să te căsătorești cu mine, nu cu numele lui.
Mihai își trecu mâna peste față.
— Nu asta am vrut să spun.
— Dar asta ai întrebat.
Manuel încercă să readucă discuția la afaceri.
— Domnule Dobre, înțeleg că există îngrijorări privind finanțarea.
Tata deschise raportul.
— Există îngrijorări privind compania dumneavoastră. Cina de acum câteva seri doar m-a făcut să cer raportul pe care, ca partener, aveam dreptul să-l cer oricum.
— Putem remedia întârzierile.
— Atunci remediați-le.
Manuel păru surprins.
— Nu anulați contractele?
— Contractele existente vor fi respectate atât timp cât și dumneavoastră le respectați. Nu folosesc firmele mele pentru răzbunări personale.
Am văzut ușurarea pe chipul lui.
A durat doar câteva secunde.
— Însă finanțarea nouă nu va fi aprobată în forma actuală.
Manuel păli.
— Domnule Dobre…
— Nu din cauza soției dumneavoastră. Din cauza cifrelor.
Tata împinse raportul spre el.
— Dacă vreți 28 de milioane de lei, demonstrați că firma îi poate susține.
După întâlnire, Mihai m-a urmărit până în hol.
— Sofi, așteaptă.
M-am întors.
— Mama mea a greșit.
— Da.
— Își va cere scuze.
— Nu despre ea este vorba.
— Atunci despre ce?
M-am uitat la bărbatul cu care urma să mă căsătoresc.
— În momentul în care mama ta a împins bastonul mamei mele sub mobilă, tu mi-ai spus să nu fac situația mai mare.
— Eram prins între voi.
— Nu. Tu stăteai lângă mine.
Am făcut o pauză.
— Doar că ai ales să nu fii de partea mea.
— Pot să repar.
— Ce?
— Totul.
— Atunci spune-mi un lucru.
Mihai tăcu.
— Dacă tata ar fi fost doar Toma, un om cu „câteva afaceri de distribuție”, ai fi venit astăzi după mine?
Nu mi-a răspuns.
Și tăcerea lui a fost răspunsul.
Patricia a apărut trei zile mai târziu la casa părinților mei.
Purta flori.
Mama a primit-o în sufragerie.
— Elena, vreau să-mi cer scuze.
— Pentru ce?
Patricia ezită.
— Pentru comportamentul meu.
Mama își ținea bastonul lângă fotoliu.
— Care parte?
— Vinul. Comentariile. Bastonul.
— De ce au fost greșite?
Patricia nu se așteptase la întrebare.
— Pentru că… am depășit limita.
Mama clătină încet din cap.
— Nu. Au fost greșite pentru că ați considerat că dizabilitatea mea mă face inferioară.
Patricia începu să plângă.
— Vă rog. Familia mea trece printr-o perioadă foarte grea.
Mama înțelese imediat.
— Ați venit pentru finanțare.
— Nu!
— Atunci spuneți-mi că, dacă soțul meu nu ar fi Toma Dobre, ați fi venit totuși aici cu florile acelea.
Patricia rămase tăcută.
Mama zâmbi trist.
— Așa mă gândeam.
Nu a dat-o afară.
Dar nici nu i-a oferit iertarea pe care venise să o cumpere cu un buchet.
Nunta a fost anulată definitiv.
Mihai mi-a scris luni întregi.
Nu era un om violent.
Nu mă insultase.
Nu aruncase vinul.
Dar în seara în care trebuise să aleagă între confortul lui și demnitatea mea, îmi ceruse mie să tac.
Pentru mine, asta fusese suficient.
Constructa Sălăjan nu s-a prăbușit.
Tata și-a ținut cuvântul.
Compania a trebuit să-și restructureze o parte dintre datorii, să rezolve întârzierile și să găsească o altă formulă pentru proiectul nou.
— Aș fi putut să-i distrug, îmi spuse tata într-o seară.
— Știu.
— Ești dezamăgită că n-am făcut-o?
Am râs.
— Nu.
— De ce?
M-am uitat spre mama.
Stătea în grădină, ascultând o carte audio.
— Pentru că atunci Patricia ar fi putut spune tot restul vieții că familia noastră i-a distrus familia din răzbunare.
— Și acum?
— Acum trebuie să trăiască știind că omul pe care l-a tratat ca pe un comerciant oarecare ar fi putut s-o distrugă și a ales să nu o facă.
Tata zâmbi.
— Asta seamănă puțin tot a răzbunare.
— Poate una elegantă.
Câteva luni mai târziu, mama și cu mine ne-am întors în același restaurant.
Doar noi două.
Ospătarul o recunoscu și se apropie imediat să o ajute.
Mama zâmbi.
— Mulțumesc, dar mă descurc.
Își găsi singură scaunul, își așeză bastonul lângă ea și mă întrebă:
— Regreți?
— Nunta?
— Da.
M-am gândit câteva secunde.
— Regret că Mihai nu a fost omul pe care credeam că îl iubesc.
I-am prins mâna.
— Dar nu regret că am aflat înainte să mă căsătoresc cu el.
Mama zâmbi.
În acea seară, Patricia spusese că familia mea nu era „de nivelul lor”.
Avea dreptate într-un singur sens.
Nu eram.
Pentru că adevărata clasă nu se măsoară în cifra de afaceri a unei companii, în restaurantele în care mănânci sau în numele pe care îl porți.
Se vede în felul în care tratezi omul despre care crezi că nu îți poate oferi nimic.
Iar tata nu avusese nevoie să dea un singur telefon ca să demonstreze cine era mai puternic.
Fusese suficient să afle cine erau ei atunci când credeau că noi nu contam.