Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas nemișcată.
Nu pentru că mă convinsese.
Ci pentru că omul cu care trăisem doisprezece ani tocmai folosise cea mai mare durere a mea ca argument într-o negociere despre bani.
Cătălin auzise.
A ieșit din curtea lui și s-a oprit lângă gard.
— Pleacă, Radu.
Fostul meu soț se întoarse.
— Nu e treaba ta.
— Atunci discută despre bani fără s-o umilești.
Radu râse scurt.
— Nu am venit să mă bat cu vecinii ei.
A ridicat dosarul.
— Am venit pentru ce este al meu.
M-am apropiat de poartă.
— Atunci trimite-mi totul prin avocat.
— Exact asta voi face.
A plecat.
De data aceea nu mă mai liniștea faptul că actul casei era pe numele meu.
Radu avea dreptate într-o privință.
În timpul căsniciei făcuserăm lucrări aici.
Acoperișul fusese reparat.
Instalația electrică fusese schimbată.
Baia fusese refăcută.
Dacă putea demonstra că investise bani proprii, nu voiam să mă trezesc într-un proces fără să știu la ce mă expun.
Luni dimineață eram în cabinetul unui avocat din Râmnicu Vâlcea.
A studiat certificatul de moștenitor, actele casei și apoi copiile documentelor trimise de Radu.
— Proprietatea este a dumneavoastră, îmi spuse. Asta nu înseamnă însă că ignorăm automat eventualele pretenții privind investițiile. Trebuie să vedem cine a plătit efectiv și ce poate demonstra fiecare.
Exact asta am făcut.
Am scos extrasele vechi de cont.
Facturile.
Transferurile.
Bonurile pe care le mai păstrasem.
La început m-am speriat.
Radu prezentase lucrările ca și cum el ar fi finanțat aproape întreaga renovare.
Dar, când am început să urmărim fiecare plată, imaginea s-a schimbat.
O parte dintre materialele cumpărate de el fuseseră achitate din contul nostru comun.
În lunile respective, cea mai mare parte a banilor depuși în acel cont proveneau din salariul meu.
O altă factură pe care o trecuse pe lista „investițiilor lui” fusese plătită direct de mine.
Totuși, nu totul era fals.
Existau și bani pe care Radu îi investise cu adevărat.
Avocatul mi-a spus suma pe care o putea susține rezonabil cu documente.
Era mult mai mică decât ceea ce îmi ceruse la poartă.
Dar tot mă durea.
Nu doar financiar.
Trebuia să plătesc ca să închid definitiv o bucată din viața mea cu omul care mă părăsise când eram la pământ.
Radu însă nu voia suma aceea.
Voia suma mare.
A refuzat propunerea.
Mi-a trimis mesaj în aceeași seară:
„Ne vedem în instanță.”
Și pentru prima dată am înțeles că nu venise doar după bani.
Era convins că voi ceda ca să nu mai trec prin încă un conflict.
Mă cunoștea pe Irina de după spital.
Pe femeia care nu mai avea putere pentru nimic.
Numai că femeia aceea nu mai locuia aici.
Câteva săptămâni mai târziu, ne-am întâlnit prin avocați.
Radu venise pregătit să negocieze.
— Ultima ofertă, spuse. Îmi dai suma cerută și terminăm.
Avocatul meu puse pe masă centralizarea plăților.
— Nu. Aceasta este suma pe care clienta mea o recunoaște ca fiind susținută de documente.
Radu se uită la cifră.
Fața i se schimbă.
— Este o glumă?
— Nu.
Începu să enumere lucrările.„Câte sarcini mai pierzi până înțelegi că băiatul meu n-are nicio vină?”
Acoperiș.
Baie.
Electricitate.
Materiale.
Pentru fiecare exista însă câte o plată.
Un extras.
O factură.
Un transfer.
Când ajunse la final, nu mai discutam despre suma cu care venise la poarta mea.
Discutam despre o fracțiune din ea.
Radu se întoarse spre mine.
— Deci chiar faci asta.
— Ce anume?
— După doisprezece ani, îmi numeri fiecare leu.
M-am uitat la el.
— Tu ai venit la mine acasă cu un dosar și mi-ai cerut bani pentru apartamentul în care vrei să locuiești cu femeia pentru care m-ai părăsit.
Tăcu.
— Tu ai început să numeri.
Asta nu l-a făcut să cedeze.
A amenințat că va continua disputa.
Avocatul meu i-a explicat calm că era dreptul lui.
Dar și că fiecare sumă pe care o pretindea trebuia demonstrată.
Radu a plecat fără să semneze nimic.
Conflictul a mai durat.
Asta m-a costat bani.
Drumuri.
Nopți în care iar nu dormeam.
Și câteva luni în care, de fiecare dată când vedeam un plic în cutia poștală, simțeam același nod în stomac.
În cele din urmă, a acceptat o înțelegere pentru investițiile pe care le putea demonstra.
Am plătit.
Nu mi-a plăcut.
Dar în ziua în care avocatul mi-a confirmat că pretențiile financiare convenite erau stinse, am înțeles ce cumpărasem de fapt cu banii aceia.
Nu casa.
Casa fusese deja a mea.
Cumpărasem sfârșitul ultimei legături financiare dintre noi.
Radu nu mai avea nimic de cerut de la mine.
Iar eu nu-i mai datoram nimic.
Cu Cătălin nu m-am grăbit.
Nici el.
Mara continua să vină la mine aproape zilnic.
Uneori mâncam toți trei pe cerdac.
Alteori fiecare își vedea de treaba lui.
Așa au trecut lunile.
Apoi anii.
Eu și Cătălin ne-am căsătorit fără petrecere mare.
Mara nu a devenit brusc „copilul meu” pentru că semnasem eu un certificat de căsătorie cu tatăl ei.
Relația noastră se construise deja în sute de zile obișnuite.
Teme făcute la masa din bucătărie.
Genunchi juliți.
Serbări.
Febră la două noaptea.
Clătite arse duminica dimineața.
Apoi, într-o primăvară, am văzut două liniuțe pe un test de sarcină.
Am stat pe marginea căzii aproape o jumătate de oră.
Nu de bucurie.
De frică.
Cătălin m-a găsit acolo.
I-am întins testul fără să pot vorbi.
Nu mi-a spus că de data aceasta sigur va fi bine.
Nu mi-a promis nimic.
S-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Mergem până la capătul zilei de azi, spuse. Mâine vedem de mâine.
Așa am făcut.
N-am cumpărat pătuț.
N-am zugrăvit nicio cameră.
N-am anunțat aproape pe nimeni luni întregi.
Am trăit fiecare control separat.
Fiecare săptămână.
Fiecare veste bună.
Până în ziua în care mi-am ținut băiatul în brațe.
Am plâns atât de tare, încât Cătălin plângea și râdea în același timp.
Dar nu m-am gândit că viața îi demonstrase ceva lui Radu.
Copilul meu nu era răzbunarea mea.
Și nici dovada că el greșise.
Viața mea nu mai avea nevoie să-i demonstreze nimic.
Într-o după-amiază de vară, stăteam pe cerdacul casei bunicii.
Mara, acum adolescentă, își făcea temele la masă.
Cătălin repara una dintre balamalele porții.
Băiețelul nostru dormea într-un cărucior lângă mine.
M-am uitat spre locul în care, cu ani în urmă, Radu stătuse cu dosarul în mână și îmi spusese că oricum nu voi avea copii.
Nu mai simțeam furie.
Nici dorința de a-l vedea regretând.
Radu rămăsese în afara vieții mele după încheierea obligațiilor dintre noi. Casa rămăsese a mea, iar eu plătisem partea pe care o datoram pentru investițiile dovedite.
Asta fusese consecința reală.
Nu câștigasem totul fără să pierd nimic.
Plătisem bani ca să închid trecutul.
Pierdusem o căsnicie de doisprezece ani.
Trecusem prin trei pierderi pe care nicio viață nouă nu avea să le șteargă.
Dar casa pentru care Radu se întorsese ca să-mi ceară bani era încă acolo.
Și, de data aceasta, când am privit oamenii din curtea mea, n-am mai avut nevoie să mă întreb unde era acasă.
Eram deja acolo.