Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu nu și-a cerut scuze.
Asta a fost prima surpriză.
Mă așteptam măcar să încerce să nege.
În schimb, se uită la mine și spuse:
— Pentru că știam că dacă te întreb direct o să spui nu.
Cătălin întoarse capul spre el.
— Poftim?
— Hai să fim serioși. Sunt două săptămâni. Irina are unde să stea. Voi aveți copil și toate lucrurile după voi.
Am rămas cu ochii la el.
— Deci ai mințit pentru că știai că nu sunt de acord.
— Am rezolvat o problemă.
— Cu apartamentul meu.
Radu oftă.
— Iar începi cu „al meu”.
— Pentru că este al meu.
— Suntem căsătoriți de șase ani!
— Și asta îți dă dreptul să mă trimiți la mama?
— Nu te trimit nicăieri. Te rog să faci un sacrificiu pentru familia mea.
Am arătat spre cutia în care îmi pusese lucrurile.
— Asta numești tu rugăminte?
Pentru câteva secunde nimeni nu spuse nimic.
Apoi Cătălin își luă telefonul de pe masă.
— Noi nu mai rămânem.
Radu se întoarse spre el.
— Nu fi prost.
— Marian încă ne primește.
— Ai un copil. O să stați trei oameni înghesuiți la altul în apartament când aici aveți cameră?
Cătălin îl privi rece.
— Dacă-mi spuneai adevărul, nici nu veneam.
— Care adevăr? Că nevastă-mea face scandal pentru paisprezece zile?
Atunci Oana interveni.
— Nu. Că nevastă-ta nu fusese de acord.
Radu își trecu mâna prin păr.
Era evident că lucrurile îi scăpau de sub control.
Dar în loc să se oprească, făcu exact ce făcuse de atâtea ori cu mine.
Încercă să mute vina.
— Foarte bine. Atunci spune-le tu, Irina. Uită-te la ei și spune-le să plece acum cu copilul și bagajele. Dacă asta te face să te simți mai bine.
Am înțeles imediat ce făcea.
Dacă acceptam să rămână, el câștiga.
Dacă îi dădeam afară, eu deveneam femeia fără suflet care trimitea un copil din casă.
Numai că exista și o a treia variantă.
— Ei pot rămâne în seara asta.
Radu zâmbi.
— Vezi?
— Tu pleci.
Zâmbetul dispăru.
— Ce-ai spus?
— Cătălin și Oana au venit aici pentru că i-ai mințit. Nu-i trimit la ora asta să caute alt loc. Pot dormi aici în noaptea asta și mâine merg la Marian.
Am arătat spre dormitor.
— Dar tu îți strângi lucrurile.
Radu râse.
— Mă dai afară din casa mea?
— Nu. Îți cer să pleci din apartamentul din care tu tocmai hotărâseși că trebuie să plec eu.
— Sunt soțul tău.
— Știu.
— Locuiesc aici de șase ani!
— Știu și asta.
— Și pentru o ceartă mă dai afară?
— Nu este o ceartă.
M-am apropiat de cutia în care îmi pusese dosarele.
Am început să le scot unul câte unul.
— Ai decis unde voi locui fără să mă întrebi. Mi-ai strâns lucrurile. Ți-ai mințit fratele că eu acceptasem. Apoi i-ai spus că avem probleme și că eu sunt „sensibilă”, ca să ai deja o explicație dacă mă opun.
Radu se uită la Cătălin.
— Acum te pui și tu împotriva mea?
— Nu mă pune pe mine în asta, răspunse fratele lui. Tu m-ai băgat.
Radu se întoarse din nou spre mine.
— Tot ce am făcut a fost să-mi ajut fratele.
— Nu.
— Ba exact asta am făcut!
— Ți-ai ajutat fratele cu ceva ce nu era al tău să oferi.
Replica îl opri.
Doar pentru câteva secunde.
— Știi ce? Asta este problema ta de ani întregi. „Casa mea, apartamentul meu, lucrurile mele.” Eu ce sunt aici?
— Soțul meu.
— Nu se simte așa.
— Și ce ar trebui să fac pentru ca tu să te simți soț? Să-ți dau dreptul să hotărăști când plec din propria locuință?
— Ar trebui să te comporți ca și cum suntem o familie!
Am simțit ceva schimbându-se în mine.
— Familia nu înseamnă că tu promiți și eu execut.
Radu se uită la mine cu o furie pe care rareori o văzusem.
— Am făcut sute de lucruri pentru tine.
— Și eu pentru tine.
— Atunci de ce trebuie să transformi paisprezece zile într-o criză de căsnicie?
— Pentru că nu sunt paisprezece zile.
Am pus ultimul dosar înapoi pe birou.
— Sunt șase ani în care ai spus „doar de data asta” până când ai ajuns să crezi că acordul meu este opțional.
Asta l-a lovit.
Am văzut.
Dar nu a cedat.
— Bine. Atunci să presupunem că am greșit. Cătălin pleacă mâine. S-a terminat.
— Nu.
— Ce mai vrei?
— Să înțelegi ce ai făcut.
— Tocmai am spus că am greșit!
— Ai spus că ai greșit fiindcă m-am supărat. Nu că era greșit să hotărăști în locul meu.
Radu tăcu.
Cătălin și Oana se retraseră spre hol.
— Noi mergem, spuse Cătălin. Nu mai stăm nici în seara asta.
— Nu trebuie, i-am spus.
— Ba da. Marian ne primește. Și sincer… nu vreau ca David să stea aici în seara asta.
Apoi se uită la fratele lui.
— M-ai făcut să vin în casa unei femei care nu mă invitase. Nu-mi mai face niciodată asta.
Au plecat.
Am rămas singură cu Radu.
Și atunci, pentru prima dată, nu mai exista nimeni pe care să poată da vina.
— Ești mulțumită? întrebă.
— Nu.
— Mi-ai întors fratele împotriva mea.
— Tu l-ai mințit.
— Dumnezeule, Irina, nu mai pot cu felul ăsta al tău de a despica fiecare lucru!
A mers spre dormitor.
— Unde te duci?
— La culcare. Discutăm când te calmezi.
A fost momentul în care am înțeles că, dacă îl lăsam să închidă din nou discuția cu „vorbim mâine”, nimic nu se schimba.
— Nu dormi aici în seara asta.
Se întoarse.
De data aceasta nu mai râdea.
— Vorbești serios?
— Da.
— Și unde vrei să mă duc?
Am simțit ironia.
Cu o seară înainte, aceea fusese exact problema pe care el considerase că eu trebuia s-o rezolv singură.
— La mama ta. La un hotel. La un prieten. Tu hotărăști.
— Foarte matur.
— Nu. Matur ar fi fost să mă întrebi înainte să-mi împachetezi biroul.
Și-a luat câteva haine.
La ușă s-a întors.
— Dacă ies acum, să nu crezi că mâine mă întorc în genunchi.
— Nu ți-am cerut asta.
A plecat.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc.
Nu mă simțeam victorioasă.
Mă simțeam speriată.
Pentru că era mult mai simplu să mă enervez din cauza celor două săptămâni decât să accept adevărul mai mare:
nu mai aveam încredere în omul cu care eram căsătorită.
În următoarele zile, Radu a încercat să transforme totul într-o discuție despre fratele lui.
„Am vrut doar să-l ajut.”
„Ai exagerat.”
„Cătălin oricum n-a mai stat.”
„Puteam rezolva fără să mă dai afară.”
Dar problema nu mai era Cătălin.
I-am spus asta când ne-am întâlnit patru zile mai târziu.
— Nu mă gândesc să închei căsnicia pentru că ai vrut să-ți ajuți fratele.
Radu ridică ochii.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai ajuns să crezi că ajutorul pe care îl oferi altora poate fi plătit de mine fără să mă întrebi.
— Pot să schimb asta.
— Poți?
— Da.
— Atunci spune-mi un lucru. Dacă eu nu vedeam mesajele și plecam la mama, tu credeai că făcuseși ceva greșit?
Radu deschise gura.
Dar nu răspunse.
Acolo am primit răspunsul de care aveam nevoie.
Nu în ziua aceea am hotărât definitiv ce se va întâmpla cu noi.
Dar Radu nu s-a întors în apartament.
Am început procedurile de separare și, câteva săptămâni mai târziu, am decis să încheiem căsnicia.
Cătălin și Oana s-au mutat în noul lor apartament.
Relația dintre frați a rămas rece. Nu din cauza mea, oricât a încercat Radu să spună asta la început, ci pentru că și Cătălin înțelesese că fusese folosit.
Într-o seară, la câteva luni după despărțire, am lucrat până târziu.
M-am așezat la biroul din dormitor.
Laptopul era exact unde îl lăsasem.
Monitorul era din nou pe masă.
Dosarele erau în sertare.
Cutia în care Radu le pusese dispăruse de mult.
M-am uitat în jur.
Nu divorțasem pentru paisprezece zile.
Nici pentru că nu voiam să-mi ajut cumnatul.
Căsnicia noastră se terminase în momentul în care Radu încetase să mai vadă acordul meu ca pe ceva necesar și începuse să-l trateze ca pe un obstacol pe care putea să-l ocolească.
Timp de șase ani cedaseră lucrurile mici.
O duminică.
O cină.
O favoare.
Câteva ore din timpul meu.
De fiecare dată fusese „doar de data asta”.
Până când, într-o seară, soțul meu îmi strânsese lucrurile de pe birou și hotărâse că următorul lucru pe care trebuia să-l cedez era propria mea casă.
De data aceea, n-am mai cedat.