Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În loc să merg acasă, m-am dus direct la Gabriela.
Era femeia de la care închiriasem spațiul salonului și omul care mă avertizase deja că Răzvan pusese întrebări despre contract.
I-am arătat procura.
A citit-o în tăcere.
— Ai semnat ceva?
— Nu.
— Atunci nu semnezi nimic până nu vorbești cu un avocat.
I-am povestit ce auzisem în bucătărie.
Când am ajuns la partea cu Bianca, Gabriela lăsă foile pe masă.
— Asta nu mai este o discuție despre dezvoltarea salonului, Patricia.
— Știu.
— Ce vrei să faci?
Până în acel moment nu știusem.
Acum știam.
— Vreau să aflu cât de departe a mers.
În aceeași după-amiază am cerut sfatul unui avocat.
Mi-a explicat ce presupunea documentul și, mai important, ce nu trebuia să fac.
Nu am semnat nimic.
Am verificat actele apartamentului.
Am discutat cu Gabriela despre contractul salonului.
Și am aflat ceva care mi-a șters ultima urmă de îndoială.
Răzvan nu o sunase o singură dată.
O contactase de trei ori.
Întrebase dacă, după căsătorie, contractul putea fi modificat.
Dacă salonul putea fi administrat prin altă firmă.
Și dacă Patricia trebuia să fie prezentă personal pentru anumite schimbări.
Nu mai vorbeam despre o idee spusă prost la o cină.
Făcuse deja primii pași.
Seara, Răzvan veni cu mapa sub braț și un buchet de flori.
— Hai să terminăm repede cu actele și ieșim undeva.
Am deschis ușa, dar nu l-am lăsat să intre.
— Nu semnez.
Zâmbetul îi dispăru.
— Cum adică?
— Exact cum ai auzit.
— Patricia, am discutat despre asta.
— Tu ai discutat. Eu am ascultat.
Se încruntă.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că miercuri seara am auzit conversația dintre tine și mama ta.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Răzvan nu găsi imediat un răspuns.
Apoi își reveni.
— Și ce ai auzit, mai exact?
— Că după nuntă Bianca pleacă la bunica ei. Că apartamentul se vinde. Că banii intră în planurile tale. Că salonul ajunge pe numele tău.
— Ai scos totul din context.
— Atunci pune-l tu în context.
Și a făcut-o.
Dar nu și-a cerut scuze.
Asta a fost partea care m-a convins definitiv.
— Da, am vorbit cu mama despre lucrurile astea, spuse. Pentru că cineva trebuie să gândească realist. Tu încă iei toate deciziile ca o femeie care se teme de al doilea divorț.
— Este apartamentul meu.
— Și urma să fim căsătoriți.
— Salonul este al meu.
— Și eu încerc să-l dezvolt.
— Bianca este copilul meu.
Răzvan oftă.
— Și exact aici este problema. Orice discuție despre viitor se oprește în momentul în care apare Bianca.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Este fiica mea. Normal că apare.
— N-am spus să dispară. Am spus să stea o perioadă la bunica ei. Șase luni, poate un an. Noi ne stabilizăm, dezvoltăm salonul, poate facem și un copil al nostru…
— Un copil al nostru?
— Știi ce vreau să spun.
Ba da.
Știam perfect.
Bianca era copilul meu.
Un eventual copil cu el urma să fie „al nostru”.
— Nu va pleca nicăieri.
Răzvan își schimbă tonul.
— Atunci nu putem construi nimic dacă orice compromis devine o tragedie.
Îmi arătă mapa.
— Eu veneam cu un plan. Cu bani. Cu idei. Cu posibilitatea să scoatem salonul ăla din stadiul în care este acum.
— Sunând proprietara fără mine?
Se opri.
— Gabriela mi-a spus.
Maxilarul i se încordă.
— Normal. Femeia aia ți-a băgat mereu prostii în cap.
— Ai sunat-o de trei ori.
— Pentru că tu amâni orice!
Acum ridicase vocea.
— Apartamentul stă acolo și înghite bani. Salonul produce cât să te țină ocupată. Eu încerc să fac ceva serios din viața noastră și tu te agăți de fiecare lucru de parcă toți vor să ți-l fure.
— Iar soluția ta era să-ți dau procură.
— Soluția mea era să ai încredere în omul cu care urma să te căsătorești!
— Încrederea nu înseamnă să semnez ce-mi pui în față.
Răzvan mă privi câteva secunde.
Apoi lovi exact unde știa că mă doare.
— Știi care este problema ta? Fostul tău soț te-a făcut incapabilă să mai construiești ceva cu un bărbat. Tu nu vrei un partener. Vrei pe cineva care să stea lângă tine și să nu atingă nimic.
Replica mă duru.
Pentru că o parte din mine se întrebase de multe ori același lucru.
Poate eram prea prudentă.
Poate divorțul mă făcuse suspicioasă.
Poate chiar distrugeam ceva bun din frică.
Apoi mi-am amintit vocea lui din bucătărie:
„Patricia o să cedeze.”
Nu spusese „o să înțeleagă”.
Spusese „o să cedeze”.
— Nu, Răzvan. Problema mea este că te-am auzit vorbind despre mine ca despre cineva care trebuie împins până cedează.
Fața i se schimbă.
— Și acum ce faci? Arunci nunta pentru o conversație?
Mi-am scos inelul.
Îl purtasem în buzunar de la cina aceea.
I l-am întins.
— Da.
Nu-l luă.
— Nu vorbi prostii.
— Nunta s-a terminat.
— Patricia…
— Și relația noastră.
Atunci dispăru ultima urmă de blândețe.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Ce ai făcut pentru mine nu-ți cumpără apartamentul.
— Nu despre asta vorbesc!
— Atunci despre ce?
Răzvan râse amar.
— Crezi că este ușor să intri într-o relație cu o femeie divorțată, cu copil, credit și un salon care abia merge?
Acolo era.
Lucrul pe care probabil îl gândise mult timp și pe care până atunci avusese grijă să nu-l spună.
— Crezi că primești multe oferte ca asta?
M-am uitat la el.
— Oferte?
Răzvan realiză prea târziu ce spusese.
— Știi ce vreau să spun.
— Da. Acum chiar știu.
Am pus inelul deasupra mapei.
— Ia-le pe amândouă.
— O să regreți.
— Posibil. Dar nu voi regreta că mi-am păstrat copilul lângă mine și proprietatea pe numele meu.
A luat mapa.
Apoi inelul.
Florile au rămas pe hol.
Înainte să plece, se întoarse.
— Fără mine nu duci salonul ăla nicăieri.
— Atunci va rămâne mic.
Am deschis ușa.
— Dar va rămâne al meu.
Răzvan plecă.
Nu m-am simțit puternică după ce am închis ușa.
M-am așezat pe podeaua din hol și am plâns.
Nu după el.
După familia despre care crezusem că urma să existe.
După încă o nuntă care nu avea să mai aibă loc.
După toate momentele frumoase despre care acum nu mai știam cât fuseseră iubire și cât fuseseră investiție.
Dar decizia nu s-a schimbat.
În seara aceea am mers s-o iau pe Bianca de la Gabriela.
Pe drum spre casă, fata era neobișnuit de tăcută.
Când am intrat în apartament, observă imediat că nu mai aveam inelul.
— Mamă?
— Da?
— Nu te mai căsătorești cu Răzvan?
— Nu.
Bianca își coborî privirea.
— Din cauza mea?
Întrebarea aceea m-a durut mai tare decât tot ce-mi spusese Răzvan.
M-am așezat în genunchi în fața ei.
— Uită-te la mine.
Și-a ridicat ochii.
— Tu n-ai stricat nimic.
— Dar dacă eu stăteam la bunica…
— Nu.
Am oprit-o.
— Nu vei pleca la bunica pentru ca eu să pot avea un soț. Nu vei fi mutată din viața mea ca altcineva să se simtă mai comod.
Buza îi tremură.
— Monica mi-a spus că poate ar fi mai bine.
— Monica nu hotărăște nimic despre tine.
— Dar Răzvan?
— Nici el.
Bianca rămase tăcută.
Apoi mă întrebă:
— Și casa?
— Rămâne a noastră.
— Salonul?
Am zâmbit puțin.
— Rămâne al meu.
— Și Răzvan?
Acolo nu mai exista nimic de analizat.
— Răzvan nu mai face parte din familia noastră.
Bianca mă privi câteva secunde.
Apoi își aruncă brațele în jurul gâtului meu.
— Mi-a fost frică să nu accepți totuși.
Am închis ochii.
Asta a fost consecința pe care Răzvan și mama lui probabil n-ar fi înțeles-o niciodată.
Nu procura.
Nu apartamentul.
Nu salonul.
Un copil de nouă ani ajunsese să creadă că trebuia să dispară pentru ca mama lui să merite o familie.
Am strâns-o mai tare.
— Nu, Bianca. Niciodată.
În seara aceea n-am câștigat o casă și n-am salvat o afacere.
Erau deja ale mele.
Am pierdut un logodnic și viitorul pe care mi-l imaginasem alături de el.
Dar Bianca a rămas lângă mine.
Apartamentul a rămas al nostru.
Salonul a rămas al meu.
Iar omul care își construise viitorul calculând când aveam să cedez a ieșit definitiv din viața noastră.