Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ai luat patru mii de lei după ce ți-am spus că nu sunt de acord.
Victor și-a pus telefonul pe masă.
— Nu i-am aruncat pe geam. Sunt pentru mama.
— Nu contează pentru cine sunt.
— Pentru mine contează.
— Atunci trebuia să dai banii tăi.
— Suntem căsătoriți, Elena. Nu există banii mei și banii tăi.
M-am uitat la el.
— Interesant. Când ai hotărât unde pleacă, au devenit numai ai tăi.
A tăcut.
Nu voiam să țip.
Voiam să aflu dacă omul din fața mea înțelegea ce făcuse.
— Pune-i înapoi.
— Nu pot.
— De ce?
— I-am transferat mamei.
— Sun-o.
Victor râse scurt.
— Nu fac așa ceva.
— Atunci du-te la bancă, împrumută-te, vinde ceva. Nu mă interesează. Dar cei patru mii trebuie să fie înapoi în cont.
Fața i s-a schimbat.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți spun ce nu voi mai acoperi eu.
A doua zi trebuia plătită rata mașinii.
Mașina era folosită aproape exclusiv de Victor pentru serviciu.
Până atunci o plătiserăm din contul comun.
— Luna asta rata mașinii o plătești tu, i-am spus. Și cumpărăturile pentru petrecere, hainele, benzina și orice altceva ai promis familiei tale sunt tot ale tale.
— Și tu ce plătești?
— Exact ce plăteam și înainte. Rata apartamentului, partea mea din facturi, grădinița lui Matei și cheltuielile casei.
— Deci mă pedepsești.
— Nu. Refuz să repar eu gaura pe care ai făcut-o tu.
Victor și-a luat geaca și a plecat.
Două ore mai târziu m-a sunat soacra mea.
— Elena, chiar era nevoie să faci asemenea scandal pentru aniversarea mea?
Am închis ochii.
Victor îi spusese deja.
— Ce v-a spus?
— Că te-ai supărat fiindcă a contribuit cu patru mii.
— Nu. M-am supărat fiindcă a luat patru mii din economiile noastre după ce i-am spus că nu sunt de acord.
Tăcere.
Apoi vocea ei deveni rece.
— Sunt mama lui. O singură dată împlinesc șaizeci de ani.
— Știu.
— Am cheltuit o viață întreagă pentru copiii mei.
— Și asta vă dă dreptul să stabiliți cât trebuie să cheltui eu pentru dumneavoastră?
— Nu ți-am cerut ție nimic.
Aproape am râs.
— M-ați trecut pe listă cu două mii.
— Victor este soțul tău. Am presupus că sunteți o familie.
— Și eu am presupus același lucru.
A închis.
Petrecerea era sâmbătă.
Victor a petrecut următoarele zile încercând să mă facă să cedez.
Nu prin scuze.
Prin presiune.
— Vine toată familia.
— Bine.
— O să întrebe de ce ești supărată.
— Spune-le adevărul.
— Nu pot să povestesc finanțele noastre tuturor.
— Atunci nu le povesti.
— Mama spune că dacă vii cu fața aia, mai bine nu vii.
M-am uitat la el.
— Și tu ce spui?
A ezitat.
Asta mi-a fost suficient.
— Am înțeles.
— Elena, nu răstălmăci.
— Nu răstălmăcesc nimic. Te-am întrebat dacă vrei să fiu lângă tine la aniversarea mamei tale, iar tu trebuie să te gândești înainte să răspunzi.
Sâmbătă nu m-am dus.
Victor a plecat singur.
La nouă seara mi-a trimis o fotografie cu masa.
Flori.
Tort.
Restaurant elegant.
Zeci de oameni.
N-am răspuns.
La zece și jumătate m-a sunat.
— Mama a spus tuturor că ai refuzat să vii fiindcă n-ai vrut să contribui.
— Și tu ce ai spus?
Tăcere.
— Victor?
— Nu era momentul să stric petrecerea.
Acolo s-a rupt ceva.
Nu din cauza mamei lui.
Din cauza lui.
— Bine.
— Ce înseamnă „bine”?
— Înseamnă că mâine discutăm.
Când s-a întors, eu dormeam.
Dimineața am pus pe masă extrasele, ratele și cheltuielile lunare.
Nu ca să-i demonstrez că aveam dreptate.
Ci pentru că terminasem cu sistemul în care unul dintre noi putea lua bani și celălalt trebuia să „se descurce”.
— De luna viitoare avem conturi personale separate și un cont comun pentru casă, i-am spus. Stabilim suma pe care o pune fiecare acolo. Din contul acela nu pleacă bani către rude, cadouri sau petreceri.
Victor mă privea de parcă tocmai îi anunțasem divorțul.
— După atâția ani vrei să ne împărțim banii?
— Nu. Vreau să împărțim responsabilitatea.
— Și dacă mama mea are nevoie de ajutor?
— O ajuți.
— Din ce?
— Din banii tăi.
— Dar dacă nu-mi ajung?
— Atunci nu promiți ce nu-ți permiți.
S-a ridicat nervos.
— Asta nu mai este căsnicie.
— Nici să iei bani după ce soția ta spune nu nu este.
Victor nu a acceptat imediat.
Asta a fost partea pe care familia lui n-a înțeles-o.
Nu avuseserăm o ceartă de o seară.
Avuseserăm o problemă de putere care ieșise în sfârșit la suprafață.
Trei zile mai târziu a venit rata mașinii.
Victor nu avea suficienți bani în contul personal.
A intrat în bucătărie cu telefonul în mână.
— Îmi lipsesc opt sute de lei.
— Pentru rată?
— Da.
Am continuat să tai legumele.
— Și?
— Elena, nu te preface că nu înțelegi.
— Înțeleg foarte bine.
— Dacă nu plătesc la timp…
— Știu.
— Îmi dai opt sute până la salariu?
M-am oprit.
Asta era exact clipa în care, de obicei, cedam.
El făcea o promisiune.
Eu acopeream diferența.
El rămânea fiul generos.
Eu rămâneam femeia care făcea cifrele să iasă.
— Nu.
Victor m-a privit lung.
— Serios?
— Foarte serios.
— Avem bani.
— Aveam și patru mii.
N-a mai spus nimic.
În aceeași seară și-a vândut o consolă pe care n-o mai folosea și a acoperit rata.
Pentru prima dată, promisiunea făcută mamei lui îl costase pe el.
Credeam că asta îl va face să înțeleagă.
M-am înșelat.
Duminică, sora lui ne-a invitat la masă.
Am mers pentru că nu voiam ca problema dintre mine și Victor să devină motivul pentru care Matei nu-și mai vedea verii.
La desert, soacra mea a pus ceașca jos.
— Apropo, Elena, sper că ești mulțumită.
Am ridicat privirea.
— Cu ce?
— Victor și-a vândut consola ca să-și plătească rata. Pentru că tu ai hotărât să-l înveți o lecție.
Victor era lângă mine.
Nu spusese nimic.
Din nou.
— Dumneavoastră știți de ce nu mai avea banii pentru rată? am întrebat.
— Pentru că a făcut ceva frumos pentru mama lui.
— Nu. Pentru că a luat patru mii de lei din economiile familiei lui după ce soția lui i-a spus că nu este de acord.
Sora lui Victor se uită imediat spre el.
— Stai. Ai luat banii din contul comun?
Victor se foi.
— Erau și banii mei.
— Toți patru mii?
Nu răspunse.
Soacra mea interveni:
— Nu mai transformați ziua mea într-un proces.
— Ziua dumneavoastră a trecut, am spus. Tocmai asta este problema. Noi încă plătim pentru ea.
Victor s-a întors spre mine.
— Ajunge, Elena.
— Da.
Am dat din cap.
— Aici ai dreptate. Ajunge.
Nu am plecat de acolo amenințând cu divorțul.
Dar nici nu m-am întors la vechiul nostru sistem.
În lunile următoare, contul comun a rămas strict pentru casă și pentru Matei.
Victor și-a păstrat salariul lui.
Eu pe al meu.
Contribuiam amândoi la cheltuielile comune, iar ce rămânea putea fi cheltuit cum voia fiecare.
Prima dată când mama lui i-a cerut bani după aceea, Victor mi-a povestit abia seara.
— Vrea să schimbe frigiderul.
— Și?
— I-am spus cât pot să-i dau.
— Cât?
— Cinci sute.
— Și ce a spus?
A zâmbit amar.
— Că e puțin.
N-am spus nimic.
După câteva secunde a continuat singur:
— Cred că abia acum înțeleg de ce îmi era atât de ușor să fiu generos.
M-am uitat la el.
— De ce?
— Pentru că diferența o acopereai tu.
A fost prima dată când l-am auzit spunând asta fără să-l împing eu spre concluzie.
Nu ne-am reparat căsnicia într-o seară.
Și nici relația mea cu mama lui nu a redevenit apropiată.
A rămas politicoasă și rece.
Dar un lucru s-a schimbat definitiv.
Nimeni nu m-a mai trecut pe nicio listă de contribuții fără să mă întrebe.
Iar Victor nu a mai venit acasă spunând:
„Am promis.”
Pentru că, după petrecerea aceea de douăzeci de mii de lei, a înțeles în sfârșit diferența dintre a fi un fiu generos și a fi generos cu banii pe care altcineva trebuie apoi să-i pună la loc.